Ne aflăm în Provence în căutarea lavandei și a “je ne sais Quoi”. Nu aș putea să spun că există vreo localitate în care nu ai nimic de văzut, poate chiar pentru acest motiv omul nici nu apucă să vadă totul în jur. Despre unele locuri se duce vestea că ai multe de văzut, trăit, simțit și atunci, omul, se înghesuie unde e reclamă deja făcută. Ce să zic: mare diferența între om și insectă ….ne înghesuim spre ce ne atrage: reclame sau lumina. La reclamele luminoase lesinam și unii și ceilalți.
Revin la ce mă gândeam să va împărtășesc.
Simt nevoia să va povestesc despre Riez, un orășel pitoresc ( probabil) din sudul Franței, regiunea Provence. Plecasem îmbătați de câmpurile de lavandă, pe care reușisem să le prindem înflorite. Am descoperit multe despre lavandă în vara aceea. De pildă că în mijlocul câmpului, printre tufe, mirosul este mai puțin perceput ( poate că suntem deja saturați de el) decât când ești pe marginea drumui și adie vântul, parfumul care te izbește este mai puternic. Că lavanda are mai multe parfumuri în funcție de momentul zilei… că ceea ce se vede în pozele tradiționale cu lavandă este și nu este chiar așa. Sau poate că sunt unele câmpuri special toaletate pentru fotografii. Mă refer la faptul că ici-colo lipsesc tufe întregi, între tufe există și alte plante, care nu se văd că în fotografiile clasice cu câmpurile de lavandă, dar care se bagă în toate fotografiile tale … Oricum, detaliile acestea le vezi când încerci să îți adaugi și tu puțină celebritate pe poze. În rest ești în extaz: culoarea, parfumul, bucuria că ești acolo…ca într-un film romantic…. Sau pur și simplu poți admira Creația, și asta îți aduce bucurie.
Dormisem în zona Lacului Sainte Croix du Verdon, zona superbă de altfel. Despre lac va pot povești că are o apă minunată, este rezervă de apă potabilă pentru toată regiunea, ca urmare Blacky nu a avut voie să între în apă, nu există nici o formă de dus după baie ( în general pe toate plajele există dușuri de acest gen), mai mult decât atât, nu ai voie să te dai cu loțiuni de plajă, după plajă, crème și chestii. Accidental, am văzut un documentar despre această zona ( cele mai faine informații ne apar “accidental”, “par hazard” ați observat?) în respective zona erau câmpuri agricole, sate, oamenii trăiau din agricultură. Vorbim de o zona nu foarte înaltă, dar nici despre o câmpie. Suntem la 497m altitudine. Prin 1908 Clemenceau ( nu, nu e stația de metrou din Paris – a fost primul ministru francez în acea perioada) a prevăzut că frumoasa vale Salles să fie inundată și să se facă un lac pe râul Verdon. Timp de încă 60 de ani oamenii au trăit liniștiți și și-au văzut de culturile lor, de producție, de vânzări, de reuniuni, de rugăciune, de căsătorii, de nășit …de tot ce fac oamenii, dar în 1968 începe construcția barajului care urma să le schimbe viața. Sate întregi erau prevăzute să dispară, ocupația și sursă de venit a oamenilor să se schimbe. Unii au plecat, unii au murit de supărare, alții au rămas și nu au avut nimic mai bun de făcut decât să se adapteze. După 1972, din agricultori au devenit pescari, au trecut la turism, la pensiuni și cultivat mai puțin. Satele Sainte Croiz și Bauduen au reușit să fie salvate în mare, iar satul Les Salles a fost reconstruit într-o zona neinundata. Îmi amintesc tristețea oamenilor din reportaj care povesteau durerea prin care au trecut. Și m-am gândit la insula Ada-Kaleh din care am văzut câteva vederi din trecut și la satul Geamăna din care nu se mai vede decât turla bisericii deasupra apei otrăvite, la oamenii demolati din București. …am divagat maxim.
Ne propusesem să trecem mai departe în direcția aventurii noastre. Repet, în Franța, sunt atât de bine păstrate nucleele vechi ale satelor că poți vizita orice sat și să te trezești în alt timp. Am trecut printr-un sat în care nu am văzut decât că este zi de târg. Nu știu dacă v-am mai povestit despre târgurile din Franța. Sau piețe. Nu sunt în fiecare zi. Fiecare localitate are o zi în care se face piață. Vin vânzători din toată regiunea. Ține de dimineață până pe la ora prânzului ..cel târziu ora 13, deoarece în Franța toată lumea mănâncă de prânz la ora 13 și apoi are siesta. Adică se închid magazinele ( nu mă refer la supermarketuri și coloșîi comerciali) și chiar și restaurantele, oamenii își văd câteva ore de viață lor. Târgurile au un farmec aparte, căruia nu îmi doresc să ii resist. Deci am trecut pe o stradă de unde se vedea piață, am văzut oamenii plecând cu cărucioarele pe două roți, și imediat am decis amândoi că urmează o escală în satul respectiv. Se numește Riez.
Nu va pot povești prea multe despre sat. Dar va pot spune că încă am imaginea roșiilor de zeci de feluri pe lângă care am trecut când am intrat în piață, condimentelor de toate aromele și gusturile, care te transportau instant în Orient, legumelor și fructelor perfecte, aranjate în grămezi colorate. În centrul pieței ( mică de altfel) ispita ispititoare: miere de lavandă, uleiuri esențiale de lavandă și lavander. De fapt sunt două plante diferite Lavandula angustifolia (adevărată lavandă) care da cel mai bun ulei sential de lavandă, and Lavandula intermedia (lavandin) care da așa numitul lavander. Cele două mirosuri sunt destul de diferite. Și proprietățile lor de asemenea: lavandă e tranchilizantă și induce relaxarea, lavanderul dinamizează.
Toate acestea le-am aflat vorbind cu oamenii care le vindeau. Am degustat rușinați mierea. Rușinați, nu știu de ce, că parcă am fi avut o eticheta pe frunte că nu suntem clienți serioși, că nu aveam intenția de a cumpăra. Până la urmă, la un apicultor am cedat parfumului care ne aroma gura îndulcită și am luat un borcan mic de miere. Cam cât borcanele cu gem de coarne de când eram copil. O mică avere ( după mintea mea zgârcită) 11 euro. Deja prinsesem gustul mierii cu lavandă și la următoarea degustare am simțit atât de pregnant parfumul de lavandă ( acum mă gândesc că poate că era și niște esență adăugată) că mi s-a părut că am luat țeapă cu primul borcan de miere și am cumpărat și al doilea borcan. Cu mierea în suflet, nu am putut să nu remarc multitudinea de brânzeturi și mezeluri de toate felurile, din care oamenii iau cu 100 de grame sau și mai puțin, dulciurile în cantități mari, tot felul de minunății din care oamenii cumpărau câte o feliuță, ( nu am idee ce gust au, dar văd că sunt destul de apreciate de ceilalți). Am fost fascinată de toate tocatoarele și obiectele făcute din lemn de măslin, care în structura lemnului au tot felul de desene cu contrast cromatic, au texturi așa de frumoase, toate par mătăsoase. Îmi sunt dragi și îmi vine să le ating pe fiecare, să le mângâi să le miros. Da știu… sunt cam ciudată. M-am abținut. Oricum nu cred că aș fi reușit să simt acolo mirosul lemnului de măslin, pentru că peste tot mirosea a lavandă. Săculeți mici și transparenți țin strânse capsulele îmbătătoare. 2 euro unul sau 3 la 5 euro. Fiind prima piață pe care o vedeam după mult timp, am fost copleșită de bucuria de a fi acolo. Când mergi în piață, e că și cum ai fi parte din locul și oamenii respectivi, este un schimb personal, este o participare atât de diferită decât supermarketul. Îmi place să privesc fetele oamenilor care vând în piață. De fapt, ei sunt producătorii. Îi vezi imediat după cum ating produsele. Vezi acolo muncă, bucuria și strădania lor. Sunt oameni deosebiți, atât de diferiți de ceea ce vedem acum la noi în piețele bucureștene.
Cred că am cumpărat ceva de mâncare, nu îmi mai amintesc. Îmi amintesc clar lumina de sub umbrare, lumina colorată, îmi amintesc cum am trecut pe lângă zidul care mărginea piața, și am ajuns în fața bisericii, cu marginile de piatră deschisă la culoare, o culoare care te cheamă, iar biserica era vopsită în ocru parcă, ușile mari, închise atunci, biserica cu o turla ascuțită, ca o nava ce așteaptă să încarce oamenii să îi ducă în interiorul lor. Pe o parte a bisericii era piața pe cealaltă parte era umbra. Umbra o căutam. Asta în timp ce Mihai căuta o Bulangerie să ia pâine să ne facem sandvișuri cu ce luasem. Zău dacă mai țin minte. Nu era așa esențial. Eram oricum îmbătată până în toate celulele de bucurie, lavandă și soare.
Oricum motivul pentru care habar nu am ce am mâncat atunci ( ceva ceva mai știu …bagheta cu ceva branzet și o felie de șuncă) este altul. Ca deobicei,vacanțele cu Blacky sunt aparte, și cineva trebuie să rămână cu el afară în timp ce celălalt intră în magazine. Dată fiind căldură și lenea personală, am rămas eu cu Blacky. În zona de umbră a bisericii sunt trepte albe de piatră tocită, două bănci cu față spre biserica. Băncile ocupate și puțin la soare. Am preferat umbră. Blacky la fel. Ne-am ales o treaptă .. erau mici, era ca și cum ai sta direct pe pavaj, dar ce conta!
Lângă noi câțiva copii îngrămădiți unii în alții mi-au atras atenția. Erau mulți, de vârste diferite. Nu îmi părea nici că este o excursie cu școală, prea erau de la grădiniță la liceu. Am căutat din ochi însoțitorii. Ar fi trebuit să fie mulți, dat fiind că erau destui copii, peste 14. Am văzut un bărbat înalt, cu ochelari, cam pe la vreo 60 de ani, care a tras alături un transporter înmatriculat în Belgia și a scos o lada frigorifică și o naveta cu niște termosuri lovite și jupuite. Tot apăreau de după colț și alți copii sau tineri. O față plimba un sugar în cărucior, o altă sta cu niște copilași de până în 3 ani. Brusc realizez că în fața mea se desfășoară o opera a lui Dickens. Copii vin și își iau sticlele din naveta pusă chiar lângă mine. Mai târziu apare și o femeie cu niște plase cu mâncare. Se strâng toți, agitați și guralivi, imbrancidu-se după sandviciuri.
Plec mirată de ceea ce am văzut, probabil o familie substitut pentru orfani.
Continuăm călătoria spre lăudatul Valensole.
