Într-o zi pe la începutul primăverii, când sura și mohorâta iarnă începe să-și schimbe înfățișarea sub razele calde ale soarelui, când toate învie din moartea-i înghețată, un lucrător de pe șantier îmi aduse în căciula lui trei pui de veveriță. Erau trei muguri vii ai primăverii timpurii.
Aveau o blăniță moale de culoare cafeniu-roșcat, care în razele soarelui primea străluciri aurii, ochi mici negri, sclipitori care priveau curioși și mirați lumea, năsuc negru foarte mobil împodobit cu niște mustăți destul de apreciabile pentru vârsta lor fragedă. Am lăsat anume la urmă descrierea codiței lor, dar de ce spun eu „codiță” când era vorba de o coșcogeamitea coada care reprezenta cam de trei ori mărimea trupului lor.
Am scos din căciulă unul din pui, dar pe loc mi s-au înfipt în degete multe ghiare ascuțite de mai-mai să-l scap din mână. În momentul ieșirii din căciulă, năsucul negru și mic cât unghia s-a pus în mișcare cu un zel de invidiat. „ Sigur îți este necunoscut mirosul acesta de fum cu care este îmbibată baraca”. L-am apropiat drăgăstos de obraz. Năsucul lui începu conștiincios să mă miroase și, atingându-mă cu botișorul umed și rece, mustăcioarele îmi gâdilau obrazul. Apoi se vede treaba că s-a dumirit repede cu mine, căci începu a se zbate să iasă din mâna mea.
Am luat căciula care conținea pe ceilalți doi și am intrat în camera mea. M-am uitat nehotărât în jur unde să le găsesc un loc potrivit. Negăsind nici o soluție i-am așezat pur și simplu pe pat. A numi pat scândurile negeluite, înnădite rudimentar, peste care era așezat drept saltea, un sac umplut cu foi de porumb, este cam exagerat, dar totul era acoperit cu o velniță frumos colorată, încât nu mi se părea o sfidare a-l numi astfel.
Puii mei, ca niște adevărate veverițe, au stat la început nemișcati, apoi au pornit să-și rotească năsucurile în toate direcțiile, încetul cu încetul au ieșit cu totul din căciulă și au început investigațiile până la marginea patului. I-am lăsat singuri în cameră să facă cunoștință cu noul lor lăcaș.
M-am dus în așanumita bucătărie, de fapt o altă despărțitură în interiorul barăcii, cu scopul de a găsi ceva de mâncare noilor mei tovarăși de cameră. M-am uitat înciudat în jur. „Oare din toate rezervele mele nu găsesc nimic ce s-ar putea numi hrană pentru voi, noii mei colocatari?” În sfârșit am găsit. Câtiva morcovi, pe care i-am curățat cu grijă și m-am întors în cameră.
Mă uit pe pat, pe sus, pe jos, nimic.
-Unde ați dispărut năzdravanilor?
La un moment dat, tot căutând cu privirea, rătăcesc ochii pe cuier unde atârna paltonul meu si descopăr nedumerit un guler ciudat pe care adineauri nu-l aveam. Era coada stufoasă a unuia dintre ei care cerceta pe dinăuntru mâneca paltonului. L-am scos cu greu de acolo căci se agățase cu ghearele în căptușeală protestând. Când vroiam să-l apuc dispărea în josul mânecii, într-o clipă iar scotea botul în partea de sus. Pierzându-mi răbdarea în acest joc de-a v-ați ascunselea, am apucat mâneca de ambele părți și cu prețul câtorva bune zgârieturi și a căptușelii rupte, am reușit să-l scot.
-Pe tine te-am găsit, dar unde sunt ceilalți?
Din nou am pornit căutând cu privirea prin cameră.
Dintr-odată un fenomen ciudat îmi atrase atenția. Șapca mea care stătea pe masă începe să se miște încet spre marginea mesei. M-am dumirit într-o clipă și mă reped să apuc șapca, dar când s-o apuc, șapca este proiectată în aer şi se oprește drept drept pe cuier. Cu o săritură demnă de un acrobat, ma avânt și reușesc cu chiu cu vai să prind și al doilea fugar. Cele două victorii sunt plătite cu urme dese însângerate pe mâna mea.
Renunțând deocamdată să mai caut și pe al treilea, m-am mulțumit cu cei doi, i-am așezat pe pat în căciulă și ținându-i cu o mâna, cu cealaltă le-am băgat sub nas morcovul curățat.
- Va cer scuze pentru masa frugală pe care vi-o ofer.
Se vede treaba că nu erau mofturoși căci după câteva mișcări din nas pentru a-l mirosi, au apucat cu labuțele morcovul și așezându-se pe picioarele dinapoi, au început să ronțaie conștiincios din morcovul primit.
Când am văzut cei doi musafiri ocupați cu morcovul, am pornit în căutarea celui de-al treilea dispărut. M-am uitat pe sub pat, am scos totul de pe cuier…nimic; sub masa, pe raftul de cărți, nu era nicăieri. În acel moment aud un zgomot ciudat din bucătărie, mă reped într-acolo și …zăresc din găleata cu apă pe jumătate goală coada stufoasă a fugarului. Credeam că s-a innecat, dar nu; ținându-se cu ghiarele dinapoi de marginea găleții, atârnând cu capul în jos, sorbea din apă. Când a simțit că mă apropiu a ridicat capul și m-a privit curios cu ochii lui strălucitori, apoi s-a apucat să bea mai departe liniștit.
-Bun…va să zică știți să vă descurcați și singuri, deci pot să plec să-mi vad de treburi.
Am ieșit din baracă închizând ușa după mine, mulțumit, conștient că dacă mă voi întoarce nu voi fi singur, voi avea prieteni cu care să vorbesc în serile lungi, plictisitoare.
Abia m-am îndepărtat înfrundându-mă printre brazi când aud dinspre baracă țipete și înjurături. Mă întorc și îl văd pe șeful meu trântind ușa barăcii. Îl strig… el fuge spre mine cu ochii holbați, cu fața însângerată.
-Ajutor! Ce se petrece aici în baracă? Niște drăcovenii, lighioane m-au atacat, mi-au sărit în cap de cum am intrat!
Venind în baracă, preocupat de problema care-l aducea, s-a pomenit în cap cu ceva care avea ghiare și blană, s-a speriat atât de tare, încât a ieșit în fugă fără să-și poată da seama ce sau cine l-a atacat.
I-am explicat despre ce este vorba și mi-am cerut scuze în numele micilor mei amici. Mi-a jurat ferm:
-Atât timp cât vei ține lighioane din astea periculoase în casă nu-ți voi mai călca pragul. Şi furios își șterse semnele însângerate de pe față.
Am pornit amândoi îngândurați spre șantier.
În amurg munca încetase. Amuțiseră macaralele, încetase zgomotul concasoarelor și al ciocanelor, se asternea din nou liniștea în pădure, tulburată doar de glasul vesel al muncitorilor care se întorceau în băracile lor. Dintr-o baracă se auzea glasul duios al unei mame care își adormea copilașul, dintr-alta sunet vesel de armonică. Aveam în nări aerul îmbibat cu miros de scânduri, de var, de ciment amestecat cu mirosul pădurilor de brazi.
Am privit fericit în jurul meu aspirând adânc în piept mirosurile acelea atât de dragi mie și am pornit cu pași elastici spre baraca mea unde urma să mă aștepte o nouă nemulțumire. Am deschis ușa și am aprins chibritul nerăbdător să îmi găsesc prietenii. Dezastrul pe care l-am zărit la lumina pălpâitoare a chibritului m-a înlemnit. Am tresărit abia când chibritul ars până la capăt mi-a fript degetele. Am aprins un nou chibrit ridicându-l deasupra capului pentru a vedea mai bine. Lampa cu petrol, care atârna deobicei pe perete deasupra mesei, nu mai era, în schimb mirosul pătrunzător mă făcu să-mi lunece privirea mai jos. Pe masă se aflau cioburile lămpii, unica mea față de masă era îmbibata de petrol care picura pe dușumea.
Am mers în cealaltă despărțitură care se numea birou mulțumită unei mese și unei călimări așezate pe ea, am luat lampa și am făcut lumină. M-am întors să constat dezastrul făcut de micii mei „prieteni”. Cana mare de apă, care la plecarea mea se afla pe masă, zăcea acum în zeci de cioburi pe dușumea, cana de băut îi ținea tovărășie, pe policioara din bucătărie unde țineam la îndemână lucrurile trebuincioase unei gospodării erau împrăstiate deasemeni pe jos amestecându-se zahărul cu borcanul de muștar, piperul cu făina, sarea cu cimbrul pisat. Mă uit in jur căutând vinovații…nimic! Mă întorc în cameră unde miroase îngrozitor a petrol și la lumina lămpii îmi zăresc amicii. Erau așezati pe pat proptiți în picioarele dinapoi și ronțăind din zahărul cubic ținut în labele din față cu niște mutre nevinovate de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. M-am așezat istovit pe scaun și le-am ținut o morală serioasă:
-Astfel se poartă oaspeții în casa în care sunt primiți?
Din când în când se opreau din ronțăit privindu-mă curioși ca apoi să se apuce cu aceeași indiferență de ronțăit.
Am pornit să fac ordine, eram obosit și abia așteptam să mănânc și să mă pot culca. După vreo oră de muncă grea, în care apa șiroia de pe mine, am reușit întrucâtva să scap de mirosul aprig al petrolului vărsat. Însfârșit am luat masa acompaniat de privirea curioasă și nevinovată a oaspeților mei și m-am culcat lăsând lampa aprinsă pentru noapte ca amicii mei să nu mă confunde cu vreo cracă de copac. Lor le-am improvizat un cuib dintr-un cojoc vechi într-un colț al patului la picioarele mele.
Deodată am simțit mișcare. Unul dintre ei, care se culcase si adormise pe spatele unuia din frați, se căznea să se bage pe dedesubtul lui. Al treilea care dormea alături se trezise la mișcarea celui de-al doilea și încerca și el să ajungă el sub acesta. Cel care rămăsese deasupra coborâse și el pentru a se băga sub cel de-al treilea și uite așa s-au rotit timp de vreo jumătate de oră fiecare luptând să ajungă dedesubt unde era mai cald. Încăpățânându-se în această luptă de rotație au adormit deabinelea obosiți, fiecare cum l-a doborât somnul, întinși pe spate cu lăbuțele întinse peste cap cum dorm copiii mici după joacă.
Am adormit și eu la rândul meu obosit dar cu zâmbetul pe buze, mulțumit, uitând de necazurile provocate mai înainte de amicii mei și care fuseseră răscumpărate de drăgălășenia lor. Dimineață încă nu se luminase când am fost trezit de unul din pui care se vede treaba îmi confundase capul cu o minge de joacă. Întâi am mormăit împotrivindu-mă acestei treziri lipsite de tact, dar în momentul următor am sărit din pat urlând, întrucât un altul confundase degetul mare de la piciorul meu cu un ceva bun de mâncat căci mușcase cu toata pofta din el.
Într-o clipită se cățăraseră toți trei pe pereții de scânduri și mă priveau de acolo mirați. M-am îmbrăcat bombănind:
-Va trebui să vă dau educație, că așa n-o să meargă!
Le-am curățat iar niște morcovi si le-am dat împreună cu două mere primite de la o femeie care venise din sat.
Am plecat pe șantier dar nu înainte de a le făgădui :
-Mă voi întoarce cu o cușcă pentru voi, deci vom locui separat.
Seara m-am întors cărând o cușcă mare lungă de aproape un metru lucrată cu migală de un fierar al șantierului.
Am intrat vesel în baracă dar zâmbetul mi-a înghețat pe buze. Toate revistele aflate pe așa zisa bibliotecă erau sfârtecate în bucăți și acopereau podeaua ca un covor original presărat din loc în loc cu ceapă, morcovi, cartofi,toate cărate din bucătărie. Mâncarea mea pregătită de cu dimineață era răsturnată iar prietenii stăteau toți trei pe jos curățindu-și blana de sosul din cratiță. Erau atât de caraghioși târcați de sosul alb pe blănița cafenie încât în loc să mă supăr am pufnit în râs. Probabil că le-a plăcut mult sosul mâncării de cartofi cu smântână căci acesta, care în mod normal trebuia să fie alături de cratița răsturnată, era lins strop cu strop. Acum își făceau doar curățenia corporală după ospaț.
– Tocmai bine am adus cușca, se va termina cu dezmățul acesta.
Am așezat cușca în cel mai luminos colț al barăcii și m-am apucat să orânduiesc în ea cele trebuincioase. Am confecționat din cojoc un pat mare și moale, în alt colț am pus pe o tablă morcovi și mere aduse de mine și chiar vreo zece nuci, în alt colț am așezat un vas cu apă, pe sus în interiorul cuștii am agățat bețe să aibă pe ce să se cațăre.
-Vouă nici că vă pasă de strădania mea, priviți indiferenți la trebăluială de parcă nu ar fi vorba de apartamentul vostru!
Numai unul, într-un târziu, terminându-si „toaleta” se apropiase puțin să privească curios ce fac. În momentul în care am plecat spre bucătărie să caut o bucată de sârmă pentru a întări încuietoarea cuștii a țâșnit în interiorul ei și când m-am întors,l-am găsit șezând în cușcă muncindu-se cu dinții și lăbuțele să desfacă o nucă.
-Bravo! Te-ai și instalat. Ce bine că am adus și câteva nuci.
Am închis repede ușa cuștii și am pornit să-i adun pe ceilalți doi. Ușor de spus. Când am vrut să apuc unul cu mâna, a sărit ca săgeata pe cuier, iar celălalt de-a dreptul pe perete. Ce să vă spun? A fost o goană de vreo jumătate de oră după care m-am așezat istovit renuntând să-i bag în cușcă.
M-am dus să-mi prepar ceva de mâncare. Când m-am întors în cameră, ce să văd? Ceilalți doi năzdrăvani intraseră și ei în cușcă și așezați cuminți își curățau fiecare câte o nucă. Le-am adus laude, la care fiecare s-a oprit o secundă din treabă ca apoi să-și reia munca liniștit.
Seara când m-am culcat în pat s-au așezat toți trei în picioare lipiți de gratiile cuștii privindu-mă curioși cum de nu-i invit la culcare în pat unde era și locul lor nu numai al meu. Am coborât și le-am arătat blana cojocului.
-Iată culcușul vostru de acum înainte este pregătit aici în cușcă.
Nu prea au înțeles, săreau neastâmpărați pe bețele din cușcă pentru ca apoi să se așeze din nou lângă gratii, cerând parcă să le dau drumul în pat. Am renunțat de a tot explica și m-am culcat la loc stingând lampa, poate în felul acesta vor înțelege. Din cușcă se auzea o vânzoleală teribilă. Nemaiputând rezista somnului am adormit.
M-am trezit spre miezul nopții. Era tăcere deplină și am aprins un băț de chibrit curios fiind să văd cum dorm năzdrăvanii mei. Unul dormea pe spate cu picioarele date în lături chiar în mijlocul blănii, al doilea era cu jumătatea corpului pe blană, cu capul pe burta celuilalt și picioarele atârnând din „pat”, al treilea dormea ghemuit pe lângă „pat” pe podeaua cuștii. M-am dat jos încet, am întins mâna prin ușița cuștii și cu grijă infinită l-am luat pe cel ghemuit și l-am așezat lângă celălalt pe blană. Dormea dus ca un copil.
Dimineață m-a trezit zgomotul nucilor sparte. Prietenii mei se treziseră și tocmai își luau dejunul. Am hotărât să mă duc în sat in două după amieze să adun un coș cu nuci știind că acestea sunt mâncarea lor preferată.
După multă alergătură am reușit să strâng un coș mare cu nuci și mulțumit m-am întors cu el acasă. Intrând în baracă am observat că datorită cuștii totul era în ordine. Am depozitat nucile, m-am dus în cameră și am deschis ușa cuștii, apoi m-am așezat pe pat, am scos din buzunar câteva nuci puse pentru scopul urmărit și anume să-i învăț să vie la mine, să se obișnuiască cu mâna mea, să-i pot mângâia fără să-i speriu. Deci am luat nucile și am început să le lovesc una de alta realizând niște sunete ca de ciocănele. Amicii mei, care până atunci se vânzoleau în cușcă, dintr-odată s-au liniștit și au început să urmărească atenți sunetul. N-au descoperit ușa deschisă a cuștii și toți trei s-au lipit de gratii urmărind mâna în care țineam nucile. Le supraestimasem inteligența căci ușa deschisă a cuștii încă nu primise înțeles pentru ei. Deci m-am așezat eu foarte aproape de cușcă.
-Acum aveți posibilitatea să vă întindeți lăbuțele până la mine.
La început s-au retras sfioși, ca apoi văzându-mă șezând liniștit și ciocănind cu nucile, încetul cu încetul să se apropie de gratiile cuștii. Le-am vorbit cu voce caldă:
-Hai băieți curaj!…. uite ce v-a adus tata din oraș, am fost anume pentru voi..ei, haide, curaj!
Nu știu dacă sub influiența vocii mele sau datorită atracției nucilor, după multă chibzuință una din lăbuțe s-a întins spre nucă.
-Bravo curajosule!
Și tot lăudându-l i-am întins nuca. Și-a luat-o și încântat s-a așezat imediat pe piciorușele din spate punându-se pe treaba la curățatul nucii. Ceilalți doi îl priveau cu invidie dar spre mulțumirea mea, nici unul nu s-a repezit să-i ia nuca, ci ca niște frați binecrescuți priveau doar la curajos. S-au întors iar spre mine și eu tot îndemnându-i am întins câte o nucă de căciulă. Mult a durat, dar până la urmă teama și neîncrederea au fost învinse și fiecare lăbuța întinsă a fost răsplătită cu câte o nucă. Între timp primul terminase de mâncat nuca. I-am întins repede o alta pe care a primit-o fără șovăire.tăceam mulțumit și îi priveam admirativ cu ce îndemânare curățau și scoteau miezul de nucă.
Am hotărât să le dau nume. Acum puteam să-i deosebesc datorită caracterului diferit al unuia sau altuia. Pe cel curajos l-am numit Riki, pe ceilalți doi mai sfioși Taki si Tavi. M-am ridicat în picioare, m-am dus la masă și înălțând cana plină de lapte, am toastat:
-Iubiții mei prieteni, beau în cinstea voastră, a botezului vostru și vă numesc Riki, Taki și Tavi.
În timp ce luam primele sorbituri, mi-a venit ideea să împart cu ei cupa de „șampanie”, am turnat jumătatea de cană rămasă într-o farfurioară și le-am pus-o în cușcă. Minunea minunilor. Toți trei s-au oprit din mâncat și s-au repezit la farfurioara cu lapte și au început să bea cu nesaț. Într-o clipită a fost sorbit tot laptele și ei s-au așezat pe lăbuțe, mulțumiți cu mustățile picurând de lapte, lingându-și botișoarele. Am mai descoperit deci ceva, le place laptele…voi putea să-i hrănesc.
-.. îi voi spune Babei Rada, care vine în fiecare dimineață cu lapte, să-mi aducă o porție în plus și pentru voi…
Sunt sigur că dacă erau viețuitoare cu grai, aș fi fost aplaudat zgomotos pentru deșteptăciunea mea , dar așa am fost doar privit cu mulțumire de trei perechi de ochișori strălucitori. Le-am mai pus un pumn de nuci în cușcă și am plecat vesel pe șantier.
Eram atât de mulțumit încât pașii mei săltau ca la dans, drumul de zece minute până la șantier l-am făcut în șase minute. Am căutat muncitorul care îmi adusese veverițele și i-am spus:
-Bade Ioane, te rog să vii după program să bem un pahar în cinstea celor trei năzdrăvani.
Omul m-a privit mirat. Atunci i-am explicat că azi a avut loc botezul lor. A zâmbit îngăduitor spunând:
-Omul care iubește viețuitoarele nu poate fi un om rău.
La încetarea lucrului ne-am dus amândoi până la cârciumă unde am mai invitat câțiva tovarăși de ai lui la masă și am sărbătorit cu toată cinstea pe micii mei prieteni. A fost o sărbătoare atât de strașnică, încât în drumul de întoarcere spre baracă, fiecărui copac care se lovea de mine, îi ceream scuze și îi explicam ce zi deosebită a fost. Dat fiind că drumul acasă trecea prin pădure, scuzele și explicațiile au durat cam până la miezul nopții.
Ajuns în cameră am aprins lumina și am cerut celor trei iertare pentru întârziere și le-am explicat cauza. Treziți din somn ei mă priveau cu ochi somnoroși fără să aprecieze măcar cu un cuvânt gestul meu frumos de a-i fi sărbătorit. Am stins lumina văzând că îi supăra și bombănind despre lipsa de recunoștință a unora pentru care faci sacrificii și-i sărbătorești cum se cuvine, m-am culcat.
Dimineața m-am sculat cam mahmur, deh…ca după chef. Buimăcit, am fiert laptele, l-am turnat într-o străchinuță și după ce s-a răcit, l-am așezat în cușcă. Riki, Taki și Tavi care erau de mult sculați au lăsat zbenguiala și s-au repezit lacomi la strachină. Alături de cușcă erau îngrămădite cojile de nuci golite de miez, iar în cușcă nici urmă de nucă. Pesemne că și prietenilor mei le place curățenia. I-am lăudat pentru hărnicia lor, iar ei m-au privit veseli. Ca răsplată, odată cu merele le-am dat din nou doi pumni de nuci, pe care le-am așezat în mod estetic într-o altă strachină, văzând că le place ordinea și curațenia. Le-am făgăduit:
-Mâine este duminică și vom petrece ziua întreagă împreună
Cred că erau la fel de nerăbdători ca și mine să petrecem atâta vreme laolaltă.
Duminica promitea a fi o zi frumoasă cu soare. Brazii cu care era înconjurată baracă foșneau o doină duioasă. M-am sculat de dimineață cu bucuria că voi trăi prima zi în care nu va trebui să mă despart de prietenii mei și voi avea o zi minunată. În primul rând am făcut și eu curățenie după exemplul lor, apoi m-am spălat și mi-am pus la punct îmbrăcămintea tot după exemplul lor, după care ne-am așezat cu toți la masă. Le-am povestit ce minunăție se întâmplă cu șantierul, cum se ridică văzând cu ochii etaj cu etaj, cât de plăcut este să construiești, să-ți încălzești inima văzând oamenii care locuiesc în case noi construite de tine cum se bucură de confort. M-au ascultat cu sfințenie, pesemne că erau de acord cu mine, căci nimeni nu s-a mișcat în timpul confesiunii mele și nimeni nu a scos un „ps”. Apoi am strâns masa, eu pe a mea, ei pe a lor și ne declaram mulțumiți. m-am gândit și le-am spus:
-Este atât de frumos afară! Ce-ar fi băieți, să ieșim cu toții la soare?
Zis și făcut. Amicii mei, simțind cușca lor devenită mișcătoare s-au neliniștit grozav. Dar după ce am ajuns afară și au putut simți aerul înmiresmat, s-au așezat pe picioarele din spate și rezemați cu lăbuțele din față de gratii miroseau cu năsucul lor de parcă nu se mai săturau. M-am culcat alături de ei pe pătură. Cred că se simțeau tot atât de bine ca și mine în liniștea care ne înconjura. S-au așezat pe podeaua cuștii și fiecare se întindea ca și mine la soare adormind, cred, deabinelea.
Am fost trezit de niște chițcăituri. Riki, Taki si Tavi săreau agitați în cușcă scoțând sunete ciudate. Am ridicat capul să privesc in jur. Chiar de lângă capul meu a țâșnit o mogâldeață cu coada stufoasă ușchind-o spre pădure. Am înțeles că în timp ce eu adormisem, amicii mei primiseră un oaspete, pe unul din confrații lor. Un singur lucru nu am înțeles. Sunetele scoase erau manifestare de bucurie sau de revoltă? Și eu care credeam ca veverițele sunt mute!
După ce mi-am auzit vocea, s-au liniștit. Soarele se ridicase pe cer și răspândea o căldură plăcută.
-Ce ziceți băieți? N-ar strica să trecem puțin la umbra brazilor.
Ei m-au aprobat din plin și după cinci minute de răcoreală, înviorați, au început să se joace răsturnându-se unul pe celălalt, mușcându-se de coadă, ce mai? Tăvăleală în toată regula, uitând de tot ce-i înconjura. Când m-am ridicat să intru în casă pentru a aduce de mâncare, s-au oprit din joc si m-au urmărit până am dispărut în baracă. Când am revenit cu farfuria în mână și tacâmuri, cu buzunarele doldora de nuci și mere, erau în aceeași poziție așteptând să apar. În momentul când am apărut au continuat vânzoleala de unde o lăsaseră.
-Deci pe mine mă socotiți prieteni și v-ați atașat de mine pe când confratele vostru v-a tulburat. Progresam, deci!… le-am spus în timp ce ei își terminau masa concomitent cu mine.
După masă ne-am făcut siesta în timpul căreia le-am povestit tot ce-mi trecea prin cap iar ei mă ascultau culcați cu ochii pe jumătate închiși. Mă simțeam minunat. Pădurea era înmiresmată, printre vârfurile brazilor se zărea cerul albastru și parcă toată seninătatea cerului și liniștea brazilor a coborât în mine. Amicii mei, după atâtea povești au adormit de adevaratelea, chiar și sforăiau, iar eu priveam fericit viețuitoarele astea mici a căror prezență îmi dădea atâta mulțumire.
Încetul cu încetul umbrele brazilor se măreau, cerul primea o culoare mai intensă de albastru, se apropia amurgul. Prietenii s-au trezit între timp, s-au apucat să cineze și după cum observasem, curățirea de după masă însemna pregătirea pentru somnul de noapte. Atât mai lipsea, să se spele pe dinți și să-și pună pijamalele. Am luat cușca și am dus-o în casă. Nici nu se sinchiseau că s-a mișcat cușca din loc și continuau cu „toaleta” de seară de parcă știau că-i datoria mea să-i duc in casă.
A doua zi seara am venit mai devreme acasă cu hotărârea de a le mai da drumul prin odaie să văd ce se va mai întâmpla. Am deschis ușa cuștii și m-am așezat pe pat așteptând. Nimic. Își continuau jocul fără a-i interesa ușa deschisă. La un moment dat Riki sărind de pe băț a ajuns lângă ușă. Curios a scos întâi capul pe ușă apoi încetul cu încetul a ieșit deabinelea. M-a zărit pe mine iar eu l-am chemat cu vorbe îmbietoare:
-Hai Riki, hai la tata…hai!
Şi îi întindeam cu mâna câte o nucă. Întâi m-a ascultat nemișcat, apoi cu pași chibzuiți a venit de a luat liniștit din mâna mea nuca, pe care a început s-o curățe. după ce a mâncat-o s-a uitat în sus, a zărit a doua nucă pe care o așezasem pe genunchi, s-a urcat pe piciorul meu și a început să mănânce nuca. Eram în culmea fericirii că am reușit să-i câștig încrederea. Intre timp Taki și Tavi au găsit și ei ieșirea liberă, au venit să-l privească pe Riki care mânca pe genunchiul meu. Cu mișcări încete am mai așezat două nuci pe genunchiul celălalt, la care Taki si Tavi s-au urcat cu naturalețe și iată-i pe toți trei stând și mâncând liniștiți.
-Vă felicit pentru deșteptăciunea voastră și mă bucur pentru încrederea ce mi-o acordați. Voi merita această încredere, voi avea grijă să nu vi se facă niciodată vreun rău.
Terminând cu nucile au coborât de pe genunchi și au pornit în explorare. Veverițele, așa mi se pare, sunt cele mai curioase animale din câte a făurit natura, ele trebuie să știe tot, cercetează minuțios fiecare obiect. După vreo oră de căutări prietenii mei s-au dus singuri în cușcă la culcare. Deci își cunoșteau perfect domeniul și respectau regulile casei.
A doua zi seara am venit din nou mai devreme și am repetat experiența. De astă data în timp ce mâncau pe genunchii mei, am apropiat încetul cu încetul mâna și am început să scarpin unul pe blăniță. Acesta s-a oprit din mâncare urmărind degetul care-l scărpina. Până la urmă parcă i-a făcut plăcere și se lăsa scărpinat, apoi a continuat să mănânce. Am repetat experiența cu fiecare pe rând și nici unul nu s-a speriat ci a urmărit degetul cu curiozitate. După o săptămână de exercițiu , chiar de nu aveam nucă pe genunchi continuau jocul. Fiind liberi în cameră nu mai trebuia să-mi fie teamă că vor face pagube, căci învățaseră să ocolească locurile periculoase și nu mai răsturnau nimic. Nu mai era nevoie să încui cușca atunci când plecam, puteam să-i las liberi, deoarece la întoarcerea acasă ei mă așteptau stînd în cușcă , unde săreau pe bețele lor. De îndată ce apăream, ieșeau ca fulgerul din cușcă și mi se cățărau pe umăr, pe cap și mă gâdilau drăgostoși cu mustăcioarele lor. Dacă îmi puneam masa, se așezau roată în jurul farfuriei și împărțeau mâncarea cu mine. Nu orice mâncam eu le plăcea, totuși îmi țineau companie la masă. Am uitat să vă spun că ne-am legat atât de mult încât seara când mă culcam aveau grijă să nu răcesc și îmi înconjurau gâtul și capul cu cozile lor. De multe ori îmi era prea cald, dar nu puteam protesta față de atâta grijă manifestată pentru sănătatea mea. Riki dormea întotdeauna pe capul meu acoperindu-mi urechile cu coada lui stufoasă, Taki si Tavi sub bărbia mea și uite așa învelit de cozile lor adormeam în fiecare seară.
Au trecut șapte luni de prietenie fericită în care fiecare zi aducea un nou amuzament în orele mele altădată plicticoase. Când vroiam să citesc mă lăsau înțelegători. S-au uitat și ei de câteva ori când luam câte o carte întrebându-se oare la ce o fi bună, s-au uitat mirați că o țin în fața mea fără să mănânc nimic din ea, dar până la urmă s-au plictisit să se tot întrebe la ce o fi folosind.
Într-o dimineață, coborând spre șantier și privind coroanele copacilor în vale, am observat cu inima strânsă schimbarea culorii din jur. Apăruseră culori roșcate pe ici acolo ceea ce însemna începutul toamnei, apoi sosirea iernii care mă va obliga la părăsirea șantierului.
Ce voi face cu micii mei prieteni? Să-i iau cu mine la București? Îmi închipuiam apartamentul meu, cu biblioteca, cu bibelouri și statuiete în fiecare colț răvășite de amicii mei. Va fi imposibil să-i țin în permanență într-o cușcă mai mică ( cea pe care o aveau acum ocupa jumătate din cameră). Pentru prima dată bucuria mea era întunecată de frământarea: ce voi face mai departe?
După zile de căutare am ajuns la următoare concluzie: pentru ca ei să fie mulțumiți , va trebui să-i las în mediul lor. Am pornit la acțiune. Am rugat un dulgher să-mi construiască o cușcă specială în care să poată ierna. Am urcat cu scara pe un brad înalt de care am prins un scripete și am tras cușca sus întărind-o cu legături bune. Apoi am umplut-o cu cele necesare: nuci, alune, mere pentru o iarnă întreagă. A doua zi după ce totul a fost aranjat le-am explicat că de acum înainte trebuie să se obișnuiască a locui acolo. I-am băgat la piept sub cămașă pe Taki și Tavi și i-am urcat în acest adăpost, apoi l-am luat și pe Riki. Toți trei au început a mirosi conștiincios noua locuință. I-am lăsat să se obișnuiască, apoi am coborât și am luat scara. Trei botișoare au privit curioase din cușcă operația mea, după care au dispărut prin deschizătură. Am intrat în baracă și cu inima strânsă am urmărit prin perdeaua ferestrei ce se întâmpla sus în brad. După vreo jumătate de oră am ieșit și i-am strigat. Imediat au apărut cele trei capete și ca fulgerul au coborât să se cațăre pe umerii mei. I-am sărutat cu duioșie pe blănița moale. Am dat să intru în baracă dar spre surprinderea mea au sărit jos și cu salturile lor sprintene s-au urcat în brad și au intrat în noua cușcă. Pe semne că mirosul ei îi atrăgea mai mult decât cel din baracă. Eram totuși mulțumit, însemna că am procedat bine. Urmăream din nou prin perdea dar nu zăream nimic la intrarea cuștii. În momentul în care deschideam din nou ușa barăcii apăreau brusc cele trei capete. La chemarea mea repetată toți trei coborau cu repeziciune și mi se cățărau pe umeri. Nu mai puteam de bucurie. Deci prietenii meu m-au înțeles. Au înțeles că vor duce de acum înainte viață independentă, iar prietenia noastră rămâne de nezdruncinat.
Peste trei zile a urmat duminica în care am putut să-i urmăresc toată ziua. Am stat în baracă lăsând ușa deschisă. Riki, Taki și Tavi apăreau din când în când în cameră, mai ales dacă auzeau zăngănit de tacâmuri și atunci se așezau în ordinea de mult stabilită ținându-mi tovărășie la masă, ca imediat după strângerea mâncării s-o zbughească în noul lor apartament afară pe brad. Mă uimea cât de repede s-au acomodat, ba chiar îmi era puțin necaz văzând cu ce ușurință mă părăsesc lăsându-mă singur în baracă.
Vremea se schimbase, ploile de toamnă mult așteptate pentru ogoare au apărut udând cu abundență pământul însetat. Dar micii mei prieteni parcă mă întâmpinau cu mai multă veselie, nu le păsă că blănița lor se udă, se aventurau departe în copacii învecinați și cum mă zăreau, mă întâmpinau jucăuși udându-mi fața cu blănița lor. Ce să spun? Deși nu prea mă încânta primirea aceasta udă și rece eram totuși mulțumit. Aveam siguranță că dacă mă voi întoarce în primăvară, prietenii mei mă vor primi cu aceeași bucurie și nu mă vor uita.
A venit ziua în care s-a decis închiderea șantierului. Se pornise zăpada și începuse un îngheț de lungă durată, ceea ce însemna că trebuie să fac pregătirile de plecare. Copacii pe care ieri îi admirasem datorită nuanțelor de roșu ruginiu de nedescris împletit cu verdele nemuritor al brazilor, azi s-au îmbrăcat în alb strălucitor dând peisajului un aspect de basm feeric. În timp ce îmi făceam bagajele, la fereastră au apărut trei capete micuțe. Lucru curios căci deobicei apăreau în gaura cuștii numai când auzeau că se deschide ușa barăcii și de multe ori trebuia să-i chem ca să coboare cu repeziciune sa-mi sară pe mâini pentru a-mi spune „buna dimineața”. Am deschis fereastra și pe loc capul meu a fost înconjurat de blănița moale a prietenilor mei. Oare ce instinct le-a spus că ne vom desparți? Mi s-a pus un nod în gât la gândul că de acum înainte vor veni în zadar să bată la geam.
-Dragilor, trebuie să ne despărțim. A fost o prietenie frumoasă. Vă mulțumesc pentru drăgălășenia voastră, pentru dragostea voastră, pentru încrederea voastră.
Am luat geamantanul în mână și cu capul încărcat de cei trei prieteni ai mei am pornit la drum, dar în dreptul bradului pe care atârna cușca, ei m-au părăsit și cățărându-se sus din creangă în creangă la cușca lor au scuturat crengile de brad încărcate cu zăpadă, care într-o clipă m-au transformat în Moș Crăciun. Prietenii mei zglobii nu s-au lasat până nu mi-au făcut ultima șotie. Le-am spus zâmbind duios:
-La revedere, în primăvară! și am pornit la drum gândindu-mă la reîntâlnirea din anul următor.