Vreau să vă povestesc o întâmplare nemaiauzită și nemaipovestită petrecută în casa bunicilor mei. Dar întâi să vă descriu casa bunicilor. Era o căsuță mică, mititică, vopsită în albul varului imaculat și pe dinafară și pe dinăuntru, compusă doar dintr-o cameră, o bucătărie și o cămară, înconjurată de o gradină cu flori de toate culorile și de toate miresmele.
Căsuța s-a dărăpănat de mult, dar de câte ori trec pe acolo revăd parcă bunicii ca pe vremuri când inimile lor iubitoare umpleau și măreau căsuța pentru mine. Dragostea lor dăinuie vie în mine ca o muzică îndepărtată plină de nostalgie. Ecoul înmiresmat al florilor, deși acum nu mai există nimic, decât buruieni, mi-a rămas viu în nări. Acelaș ecou al amintirilor îmi aduce și mirosul cămării lor de gospodari, al cărnii afumate, al butoiului cu varză, al celui cu castraveți murați, al compoturilor, al oalei cu unt topit.. Toate acestea făceau împreuna o simfonie a mirosurilor care m-a acompaniat toată viața.
Dar nu acesta este subiectul întâmplării pe care vreau să vi-o povestesc, ci acea ciudată ”acțiune” petrecută în această cămară:
… Între alte bunătăți, în cămara fermecată exista și o oală mereu plină cu miere aurie. Această miere a început să fie dijmuită de cineva necunoscut și nevăzut. Enigma aceasta a devenit problema numărul 1 a familiei. Bunicul îsi bătea capul zilnic să dezlege enigma dar degeaba, nici un picior de om străin nu intra în camară. Totuși mierea scadea zilnic în oală… ce să fie? Ce să fie? I-a trecut prin minte bunicului întrebarea ” dacă o fi vreun șobolan?” deși cămara era bine zidită și nu se vedea nici o gaură pe unde să se strecoare vreun șoarece cât de mic. Totuși s-a hotărât și a bătut niște cuie în pereții laterali ai cămării, a întins o sârmă și legănd oala de cele două toarte a atârnat-o de sârmă. Astfel oala atârna în mijlocul cămării ca o lampă originală.
Cu toate aceste prevederi, a doua zi mierea iar scăzuse cu vreo două degete. ” măi comedie! Trebuie să-i vin de hac misterului.” Bunicul a umblat toată ziua îngăndurat. Seara când să mergem la culcare văd că bunicul își duce în cămară un scaun pe care pune două perne, una pentru rezemat pe spătar alta pentru șezut și hotărât se așează în poziție de veghe. Degeaba i-am rugat pe bunici să mă lase și pe mine să păzesc, nu mi-au dat voie în nici un chip. Am fost vârât cu forța în pat unde după multă foială am adormit.
Spre zori m-a trezit gălăgia vocilor din bucătărie. Bunicul, în mijlocul camerei, povestea bunicii făcand haz și pe jumătate înciudat de cele întâmplate. Într-adevăr era de necrezut…
Bunicul, care ros de curiozitate, stătuse cu atenția încordată așteptând, a auzit pe la ora două noaptea un zgomot abea perceptibil venind din direcția ochiului de aerisire ( acoperit cu sită să nu intre gângăniile în cămară) și, printr-o gaură făcută în sită ce trecuse neobservată până atunci, a văzut apărând luminată de lună o dihanie întunecată care a țâșnit pe rafturi direct spre oala cu miere. Ajunsă la sârma întinsă, după ce a mirosit-o, a pornit pe ea ca o balerină menținându-și echilibrul cu coada lungă, în dreptul oalei s-a ghemuit și întorcându-și dosul a lăsat coada în jos băgând-o în oală, apoi cu un gest lent și-a ridicat coada picurând de miere, a luat-o între buze și a lins-o pe toata lungimea ei. Bunicul a fost atât de uluit de tot acest spectacol încât a stat incremenit de uimire. Dumnealui repetase fiecare mișcare și probabil ar mai fi făcut-o până s-ar fi săturat, dacă bunicul nu ar fi intervenit cu vătraiul pe care îl pregătise din timp și, după ce a spart câteva borcane de compot care s-au vărsat în butoiul cu varză și a răsturnat câteva pungi cu orez care s-au risipit pe jos, nu ar fi dat șobolanului lovitura de grație în gaura ochiului de fereastră prin care venise.
Bunicul , deși era victorios și se bucura că prinsese hoțul, vorbea cu admirație despre deșteptăciunea animalului și parcă, parcă îi părea rău de el. în orice caz, de atunci, în fiecare toamnă bunicul controla conștiincios sita ca să nu mai dea ocazie hoțomanilor să-i fure mierea.