Caișii și cireșii erau plini de muguri, gata, gata să înflorească. Din sat, din vale se auzea dangătul clopotelor care vesteau norodul de sărbătoare. Era prima zi de Paști.
Pe cărare o văzui venind pe fiica lui Moș Pandele, salutându-mă din departare cu zâmbetul ei vesel. În mână ținea o tavă de formă rotundă acoperită cu un șervet imaculat ornamentat pe margine de o broderie lucrată cu siguranță de mâna ei harnică. Am întâmpinat-o cu o surpriză plăcută.
Ajunsă în fața mea îmi oferi tava cu un zâmbet misterios. Curioasă, am scos servețelul și ce văd?… un cozonac rumenit de toată frumusețea scobit în mijloc iar în spațiul creat la mijlocul cozonacului un pui de o zi, care nemaifiind sub învelișul protector al șervețelului începu să piuie jalnic. Era tare drăgălaș, galben ca un gălbenuș de ou, îmbrăcat în pufușor mătăsos ca o catifea. L-am luat în palmă și l-am așezat pe masă unde am presărat câteva fire de mălai. Puiul mă privea piuind parcă și mai jalnic. Îi explicam că aceasta este mâncare, dar el nu mai contenea din piuit. Exasperat că nu mă înțelege am lovit nerăbdător cu degetul în mălaiul răsfirat. Piuitul se opri brusc, puiul rămase cu privirea pironită pe degetul meu care lovea în masă, apoi începu să ciugulească de zor. Când degetele mele se opreau din ciocanit, se oprea și el din ciugulit. Deci de acum înainte eu voi juca rolul cloștii. După ce s-a săturat, l-am așezat pe jos crezând că mi-am făcut datoria de mama cloșcă. Aș de unde!… am fost pus imediat la punct de un piut atât de strident încât te cuprindea mirarea că dintr-un trup atât de mic pot să iasă sunete atât de puternice. L-am ridicat în palmă și piuitul a dispărut atât de brusc pe cât de brusc începuse. „i-o fi frig?” L-am așezat și l-am acoperit cu o pătură. Întârziasem să plec la lucru și am dat să ies în grabă. Dar dumnealui ieși de sub pătură cu aceleași țipete stăruitoare. Am fost nevoit să mă întorc pentru a vedea ce pot face cu „beleaua drăgălașă”. i-am explicat că am serviciu, că trebuie să mă grăbesc, dar el stătea în palmă, mic, nevinovat și mă privea cu o drăgălășenie seducătoare. Atunci, cu un gest hotărât l-am băgat la piept sub pulover. Tăcu chitic.
Am plecat grăbit cu o întârziere de zece minute. Uitasem de el și numai la ora dejunului când mi s-a făcut foame mi-am adus aminte și l-am scos. Mă privea cu ochii clipind somnoroși. am presărat pe masă mălai, i-am ciocănit în masă și ne-am pus amândoi pe mâncare. La sfârșitul mesei l-am îndemnat să bea din paharul meu. Mă privea nedumerit dar nu se atingea de el. Atunci l-am luat și i-am băgat ciocul în apă, ca apoi să înceapă a bea fără îndemnul meu, cu lăcomie.
Totul porni să meargă ca pe roate. Ne înțelegeam de minune, când mâncam eu mânca și el, când beam eu bea și el, dar singura situație cu care nu se împăca era aceea de a rămâne singur. La rândul meu, ca să scap de piuitul strident, eram nevoit să-l port tot timpul cu mine. Noaptea, când mă culcam îl înveleam într-o batistă și-l așezam lângă mine, dar nu știu cum se făcea că în fiecare dimineață în loc să-l găsesc lângă mine în batistă, ieșea de sub ceafa mea piuind a bună dimineața.
După vreo două săptămâni au început să-i crească tuleiele, deci într-o dimineață de duminică i-am spus: -„ Băiete, te-ai făcut destul de mare ca sa fii independent și să mă eliberezi din funcția de cloșcă.”
Dumnealui n-a protestat, ci s-a urcat pe papucii mei și s-a așezat linistit.. mai fă un pas dacă poți?…. Eram mulțumit de progresul acesta. Am scos picioarele din papuci și crezând că-l păcălesc m-am dus desculț la baie. Cu sentimentul fericit al eliberării m-am spălat repede și când dau să iau prosopul, simt pe picioare ceva moale. Mă uit și… bine că n-am călcat pe el. totuși era o victorie, acceptase să-mi reiau și activitățile mele proprii. L-am ocolit cu grijă și am ănceput să-mi văd de treburi. Îmi urma fiecare pas ți trebuia să privesc mereu în jos să nu cumva să-l calc.
A doua zi dimineața am plecat cu el alături, pe șantier. Sărăcuțul nu putea să se țină după mine, deși alerga cu aripile desfăcute, așa încât am fost nevoit să-l iau de câteva ori în buzunar, să-i las timp pentru a se odihni. Pe șantier, deși îi era greu, se țineaa pas cu pas după mine, se urca alătri de mine pe cele mai înalte schele, când mă așexam la birou să lucrez, dumnealui sărea în poala mea unde adormea liniștit. Seara înainte de culcare discutam cu el toate problemele șantierului ce ne așteptau pentru a doua zi și el mă asculta aprobator.
Dimineața cu o precizie de ceas deșteptător începea delicat să mă tragă de păr pentru a mă trezi. Am încercat să-i explic cu răbdare că nu are rost să mă scoale cu două ore înainte și să mă lase să mai dorm, dar dumnealui consecvent se ținea scai de acele două ore înainte de ora trezirii mele obișnuite. În momentul în care vedea că a reușit să mă scole din pat se ducea fuga la bucătărie, se urca pe masă și aștepta să fie servit primul. Ce să zic!..era o smecherie de a lui, căci după ce îi umpleam farfuria, se așeza și mânca cu o repeziciune uluitoare ca atunci când îmi venea rândul și mie să mă așez la masă, farfuria lui să fie goală și deci să aibă pretenții la farfuria mea de mâncare. Bineînțeles, mă prefăceam a fi uitat că mai mâncase și acceptam să împart cu el și dejunul meu. Era nebun după halva și dacă vreodată intenționat „uitam” să pun pe masă, se repezea la dulapul cu alimente, se urca pe rafturi și scotocea răsturnând totul pâna dădea de halva.
Timpul a trecut, tuleile galbene dispăruseră făcând loc unui penaj negreu stralucitor și, lucru curios, picioarele ți ciocul deveniseră de asemenea negre. Toate această simfonie a negrului nu era tulburată decăt de o liniuță roșie ce se forma între rădăcina ciocului și frunte. Abia acum mi-am dat seama că esre de fapt o găinusă de toata frumusețea. Am botezat-o Țigănuș. A devenit matură, a început să participe la discuții cu voci diferite: când mă aproba scotea niște sunete scurte,dacă însă nu era de acord cu mine sunetul se transforma în cotcodăcit supărat pe voce mai groasă. Ce să spun!…mi-a devenit un sfetnic chibzuit și de fiecare dată părerile ei erau juste. Locul de reședințăîi era bineînțeles patul. Cînd treceam în altă cameră rămânea pe „tronul” ei și de acolo îmi răspundea la tot ce discutam cu ea. țigănuș era foarte cuviincioasă, niciodată nu murdărea patulș când simțea nevoia de ceva se târa fără să se ridice, apoi tot fără a se ridica, întorcându-și fundul, dădea drumul pe jos… I-am explicat de mai multe ori că, dacă a învățat noțiunea curațeniei, poate să se ducă și afară pentru a nu-mi murdări covorul, dar rămânea impasibilă socotind suficient că âmi respecta patul și-mi răspundea cu o cotcodăceală supărată.
În zilele de duminică, colindam împreuna munții, kilometrii mulți și ea nu obosea niciodată. La popasuri se repezea la sacul cu merinde și scotocea până dispărea cu totul în traistă, ca apoi să iasă învingătoare cu punga de halva tragând-ă cu ciocul. De multe ori i-am explicat că este urât să fi atât de lacom, dar nu-i păsa de observația mea, îmi răspundea cu un discurs lung dezaprobatorș avea o părere cu totul deosebită de a mea în ceea ce privește supra-alimentația.
Certurile noastre la început au avut drept cauză șareta, cu care plecam o dată pe săptamînă în oraș pentru aprovizionare unde nu o puteam lua și pe ea, căci umblam din magazin în magazin. Cu timpul am reușit să o fac să înțeleagă că nu are voie să se urce în șaretă și că plec singur, dar de cîte ori vedea șareta în fața barăcii se așeza în prag și cotcodăcea nemulțumită, supărată. Când reveneam din oraș și ajungeam în dreptul serpentinei care urca 6 km până la baraca mea în care locuiam, Țigănuș mă aștepta nerăbdătoare, zbura deadreptul ăn brațele mele, bucurîndu-se, ciupindu-mădrăgostoasă gângurind, apoi începea să scotocească printre pachete până dădea de pachetul ei de halva. Era atât de deșteaptă încât mă așteptam ca într-o zi să înceapă a vorbi.
Totuși ca oricine, Țigănuș avea calități și defecte. Când aveam oaspeți și discutam cu ei, participa la conversație, iar dacă unul dintre aceștia ridica tonul certându-se cu mine, intervenea cotcodăcind supărată cu o voce atât de stridenta, încât musafirul era obligat să coboare imediat tonul pentru a o liniști pe ea. Bineînțeles că tot ce spuneam eu era acompaniat de tonul ei aprobator. Ea personal nu accepta critica sub nici o formă.
Alt nărav care mă supăra cu mult mai mult era lipsa de ospitalitate. Într-o zi venise la mine în vizită preoteasa, o femeie voinică și cam înțepată, căreia îi promisesem să-i fac planul casei pe care vroia să o construiască pentru fiica ei. Am servit-o așa cum se obișnuiește cu cafea, fursecuri și dulceață. așezându-mă la masă am observat că uitasem să pun șervețele. M-am dus în bucătărie și am scos din bufet servete când am auzit un țipăt disperat însoțit de vaiete. Dau fuga în cameră…sângele îmi îngheță în vine… femeia greoaie pe dușumea, proptită în mâni, Țigănuș încălecată pe spatele ei o lovea furios cu ciocul.
Am azvârlit pe Țigănuș și am ajutat-o să se ridice, negăsind cuvinte suficiente pentru a-mi exprima regretul cu privire la cele întâmplate. Plină de sânge pe mână si pe obraz arăta jalnic. Striga: ”Of, lighioană afurisită, orătanie blestemată”. A trecut mult timp până ce am liniștit-o și în timp ce o curățam de sânge, de urmele ciocului lui Țigănuș, biata femeie care își revenise cu greu ofta în continuare:” Aoleu! Ce-am pățit …n-oi uita toată viața… nici de supă nu e bună asemenea orătanie turbată, ți-ar otrăvi supa” . L-am închis pe vinovat în bucătărie ca s-o pot liniști. Abia după vreo jumătate de oră a reușit săraca să povestească pățania ei. Ce se întâmplase? După ce a sorbit din cafea, ea a întins mâna să ia din fursecuri. În acel moment Țigănuș, care dormita pe scaunul alăturat a lovit-o cu ciocul pe mână. Înciudată de neobrăzarea păsării ea a îmbrâncit-o jos de pe scaun. Atunci Țigănuș înfuriată de această contestare a autorității ei în această casă, s-a repezit ciupind-o fulgerător, fără milă, pe unde apuca, încăt ea s-a răsturnat de pe scaun.
După plecarea oaspetelui meu am strâns cioburile, apoi m-am așezat să stau de vorbă cu Țigănuș. I-am explicat ce înseamnă ospitalitatea, i-am dat exemple: românul își așteaptă musafirii în prag oferindu-le pâine și sare, popoarele orientale le spală picioarele de praf și le oferă ce au mai bun în casă, popoarele nordice oferă cea mai bună cameră din casă cu cele mai alese bucate și astfel am înșirat numeroase exemple ca să-l pot convinge să-și schimbe atitudinea. Țigănuș la început m-a ascultat răspunzându-mi, dar pe urmă, plictisită, și-a ascuns capul sub o aripă și a adormit liniștită. Aveam temeri că nu îmi va urma sfatul. Ce să vă spun?…mi s-a dus vestea ăn sat..musafirii s-au rărit…dacă se încumeta unul mai curajos și eu primitor, bucuros de oaspeți serveam ceva, eram refuzat cu o scuturătură energică din cap, cu ochii la Țigănuș. Ca să-mi recâștig bunul renume, am hotărțt ca de câte ori voi primi vizite să închid pe Țigănuș în bucătărie. Credeți că era atât de simplu? Protesta atât de vehement împotriva claustrării încât musafirii se grăbeau să plece cu un zâmbet jenat. Am încercat diferite metode, lipsind-o de halva, lasând-o o zi întreagă singură închisă în casă; Țigănuș protesta cu vehemență împotriva metodelor mele de convingere, nimic nu ajuta, avea niște concepții proprii încât toate merodele mele pedagogice nu au reuțit să-i învingă încăpățânarea. Câteodată mă revolta nerușinarea ei: când mergeam în vizită primea mâncare de la aceleași persoane pe care le ataca în casa noastră, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Mai avea un cusur: era foarte geloasă. Nu admitea nici un gest de tandrețe din partea mea față de vreun om sau animal. Oricine avea parte de o mangâiere a mea, ceea ce socotea că este doar dreptul ei, era pus pe fugă cu un cotcodăcit furios.
Dar avea și o calitate remarcabilă. Chit că o pedepseam și trebuie să spun, nu arareori chiar destul de aspru, nu-mi purta pică, nu era răzbunătoare. Imediat după ce-o goneam, se întorcea la mine, mi se urca în brațe ciugulindu-mă drăgostoasă de parcă nici nu ne certasem. În zilele în care ploua tare nu o luam cu mine și stătea toata ziua singură acasă așteptându-mă la fereastră credincioasă. Seara când mă culcam îmi cotcodăcea până adormeam.
Într-o dimineață mi s-a părut că este neobișnuit de liniștită, iar seara departe de a înfuleca într-o clipită halvaua ca altădată, dimpotrivă abea o ciugulea. M-am neliniștit și am întrebat-o îngrijorat ce are..dacă o doare ceva..Ea mă privea tăcută cu ochii ei negrii ca murele și răspundea ca de obicei ”cot”. Am pipăit-o de sus până jos neputându-mi da seama ce are. A doua zi dimineața, după obiceiul casei, s-a urcat prima pe masă, dar nu s-a atins de nimic oricât o îmbiam.
Eram îngrijorat. Avusesem prieteni tot felul de animale și le cunoșteam manifestările, dar ale găinii nu îmi erau cunoscute. Am hotărât să cobor înn sat să mă interesez pe la țărani care au experiență în bolile păsărilor de curte. Am luat-o în brațe și-am plecat în sat, unde, spre groaza mea, am aflat ca dăduse molima în păsări și mureau pe capete. țăranii compatimitori cunoscând vestea despre „cel cu găina neagră” îmi dădeau fiecare alt sfat, ba piper cu țuică, ba ulei…
Am făcut de toate, dar lui Țigănuș îi mergea din ce în ce mai prost. Nu mai vroia să coboare din brațele mele. Când îi vorbeam alintand-o, privea cu ochii triști fără vioiciunea atât de caracteristică ei. Spre seară a început să fonfăne pe nas..m-am speriat rău ” așa nu mai merge. Trebuie să fac ceva„ Am trimis un om în sat să-mi aducă un cal. Am încălecat cu Țigănuș strânsă în brațe și am plecat în galop la oraș să caut un medic veterinar. Am colindat tot orașul , dar toți medicii erau concentrați – se pregătea războiul- . Am pornit spre casă, frânt de oboseală, cu o durere nespusă în suflet. Era ora două noaptea. Neputința de a-mi ajuta prietenul mă lovea crâncen. Ajuns acasă am încercat să-i torn pe gât medicamentul dat de farmacist, dar pentru prima dată Țigănuș nu a vrut să deschidă ciocul. Am adormit pe pat cu ea în brațe. dimineața întăia oară după un an nu am fost trezit de nimeni, nu m-a mai tras de păr prietenul meu. Mi-am făcut un reproș cum de am putut adormi cțnd micul meu prieten era atât de suferind. Țigănuș, care era așezată lângă mine, a făcut un gest neputincios cu capul, am înțeles că vroia să o iau în brațe, am luat-o și cu inima strânsă am constatat că slăbise uluitor în ultimele 24 ore, că devenise ușoară ca un fulg.
Toată ziua am stat cu ea în brațe privind-o îndurerat. Trupul îi era scuturat din când în când de un fior, atunci deschidea ochii privindu-mă, își dădea seama de prezența mea și îi închidea la loc parcă mulțumită. Seara târziu am simțit trupușorul, din care parcă doar penele mai rămăseseră, scuturat de un fior puternic, apoi i-am văzut ochii deschizându-se și privindu-mă pentru ultima oară. Murise. M-a podidit plânsul, lacrimile mele picurau pe penele negre ale lui Țigănuș. Am așezat trupul într-o cutie de pantofi, am luat lopata și…. în fața grămăjoarei de pământ am rămas mult, mult timp…Mi-a murit un prieten credincios.