Tübingen, 15.11.1995

Dragilor dragi,
S-au mai strâns povești de povestit, dar cea mai frumoasă poveste o trăiesc chiar acum. Azi sărbătoresc două luni de Germania. Am călătorit destul de mult până acum, dar nu am găsit așa un orășel ca Tübingen. Este indescriptibil. Este un centru universitar, intim și romantic. Este exact locul din visele mele. Viața ideală de student. Are are aerul începutului de secol. Nici nu am plecat de aici și deja îmi este dor de el. Nici Freiburgul, nici Heidelbergul – amândouă orașe universitare, cu foarte puțină sau chiar deloc industrie, nu au intimitatea Tübingenului.
Am rămas uluită azi. Pe un deal se află un castel. În fine, m-am cățărat până acolo și ce am descoperit în castel este Facultatea de Istorie. Incredibil. Până acum am văzut castele pentru turiști. Aici este universitate.
Pe străzi se circulă, în general, cu bicicletele și peste tot sunt studenți nonconformiști, îmbrăcați în tot felul de haine din India, Peru, Guatemala. Există o mulțime de magazine cu asemenea specific.
Aici, ceea ce nu îmi place, pregătirile de Crăciun încep din noiembrie. Magazinele sunt pline de nimicuri drăgălașe care îți iau ochii și îți pot goli și buzunarele. Aerul e rece și miroase ca iarna noastră la munte. De mai multe ori am avut senzația că este Crăciunul.
Nu vă pot povestii cât este de frumos aici și cât de mult mi-ar fi plăcut să fiu studenta aici. Este o atmosferă specific studențească. Multe biciclete, multe biblioteci, multe anticariate, case vechi, cafenele și bufete boeme, multe cluburi cu diverse tematici.
Ieri seară am fost cu Gisela, cea la care locuiesc, la club Voltaire. O mică chestie cu videoproiector și am văzut un film al unei elvețiene (cred )despre Cambodgia. Doamne! sunt atâtea lucruri pe care nu le cunosc. Noi suntem niște oameni închiși. În Cambodgia și în multe alte țări există o problemă gravă: problema minelor (chestiile alea oribile care explodează). Regizoarea a făcut un film foarte sensibilizator “Scrisori către adulți”. Povestirea e făcută de o fetiță. Problema lor este că terenul este minat și tot timpul nu au voie să circule decât pe fâșii minuscule de teren. Mulți, chiar foarte mulți copii au murit sau au rămas fără picioare. Ne-a povestit cât de îngrozitor este un spital. Nu au bucătărie, nu au narcotice, iar resturile de picioare sunt amputate cu instrumente ca cele ale măcelarilor. În fine, după film, care nu a avut nici o asemenea imagine s-a discutat despre film și despre situația din aceste țări. Am aflat multe lucruri și această regizoare a spus ceva deosebit. Știe că nu poate schimba multe cu filmul ei, dar este un pas mic înainte. Tot ieri, a fost vizionat filmul de o clasa a șasea. Copiii au fost impresionați și s-au hotărât să scrie scrisori celor care fac mine. Chiar dacă acțiunile copiilor nu vor avea nici un succes, cel puțin acești copii nu vor lucra pentru nici o fabrică de armament. Există o multitudine de mine, există oameni care pun nume minelor, există oameni care își bat capul să inventeze noi mine, noi capcane și există oameni care mor sau rămân mutilați. Mi se pare îngrozitor.
Există atâta propagandă pentru violență. Filmele pentru copii, desene animate violente, jucării – arme, jocuri pe calculator și există o inconștiență a oamenilor. E mult mai comod să îl pui pe copil la televizor decât să te joci tu cu el, decât să citești Micul Prinț sau altă carte minunată de copii. Există totuși atâtea jocuri fără violență, dar parcă toți le uită. E mai comod să îi cumperi copilului o pușcă decât un acvariu.
În fine, de săptămâna trecută s-a petrecut o nouă transformare în mine. Săptămâna trecută, am fost la un seminar “Drumuri în afara violenței”.
Seminarul era pentru pregătirea instructorilor în această campanie. Mi s-a părut extrem de interesant. Spre regretul meu nu am putut înțelege chiar tot. Au fost 8 participanți și doi instructori. Toți mi s-au părut deosebiți. Mai ales ultima seară a fost nostimă. Deși în Heidelberg, nu am avut timp să vizităm nimic pe acolo. S-a lucrat fulltime. Am înțeles multe lucruri și ceea ce sa întâmplat în mine este că simt nevoia să fac ceva concret. Până acum nu m-au interesat problemele sociale. Pe undeva încă mă mai simt paralelă cu lumea, cu societatea politica. Nu mă interesează. Sunt destul de detașată de problemele din jurul meu. Sau eram. Acum mă simt oarecum datoare să dau mai departe cunoștințele pe care le am primit. Cred că suntem prea închiși, prea ne interesează doar problemele noastre.
Concret, la acest seminar am învățat despre conflicte. Cum se pot ele soluționa fără să se ajungă la o escaladare a lor. Este foarte important, în orice conflict, să se exprime sentimentele, interesele și dorințele contrapărților. Fără comunicare și dialog nu se poate ajunge la o soluție. În a doua parte, am învățat despre conflictele sociale și soluționarea lor. Cred că mulți ar putea fi interesați în această privință.
Nu mă prea recunosc. Noua mea tendință se cam bate cap în cap cu multe din mine. Întotdeauna a încerca să îi convingi pe ceilalți de un anumit lucru, mi s-a părut pierdere de vreme. Nu știu acum ce să cred. Sunt foarte nedumerită și în același timp există o tulburare în mine. Totuși știu că tot ceea ce vrea Dumnezeu voi face. Acum sunt entuziasmată, băgată în priză.Nu știu cum va fi peste o lună sau mai mult. Nu se știe ce voi face. Mă mir că nu au luat aceste inițiative (soluționarea problemelor) studenții de la politologie, sociologie, etc. Sau poate că există asemenea mișcări, dar eu nu știu. Și dacă eu nu mai am contacte cu asemenea acțiuni, cu lumea studenților (poate că de aceea) mi se pare că sunt apatici și că nu mai există inițiative.
În fine, cei doi sunt entuziaști, vor binele tuturor, au tot felul de proiecte de ajutorare a celor din lumea a treia. Este ceva din epoca hippie. Este ceva foarte aproape de sufletul meu. Lângă Universitate, aici în Tübingen este un aer de seriozitate, de oameni care știu ce vor. În cafenele este aerul hippie, boem. Ceva de nedescris. Casele sunt și ele deosebite. Stilul există și în Sinaia, cu bârne de lemn în exterior, dar au ceva specific. Și multitudinea de studenți. Studenții ăștia au ceva special. La noi nu sunt așa. Poate pentru că aceștia seamănă foarte mult cu ce vedem noi în filme. Tânăr și liber. Superb.
Nu- mi încap în piele de încântare. Prima mea mare iubire a fost Praga- orașul de aur. Prima alta mare iubire după prima mea mare iubire se pare că este Tübingenul.
Și în Heidelberg și în Freiburg este hipiot, romantic și studențesc, dar aici mă simt ca în visele mele cele mai studențești.
De atâta încântare nu mai gândesc coerent. E și greu pe de o parte. Prima dată am adulmecat această atmosferă în Drezda, în cartierul Tineretului. Atunci mi se apărut extraordinar, un cartier doar pentru tineri, ce locuiau 2-3 într-un apartament. Tot așa, mici localuri intime și “haioase”, pitorești, boeme, inedite. Tineri autonomi, liberi, independenți. Mereu am visat să am și eu o asemenea viață, nu când voi fi mare, ci ca studentă. Parțial am avut o. Dar parțial. Mai exact, am avut poate mai multă libertate decât alții. Totuși nu era ca în visele mele, lipseau mai ales prietenii, atmosfera respectivă, să îi spunem hippie. Cu timpul m-am resemnat. Apoi aproape că am uitat. Și brusc, acum când nu mai sunt nici măcar studentă, mă trezesc în această atmosferă pe care o cunosc atât de bine, din visele mele. Totul este exact cum mi-am imaginat. Nu pot înțelege cum a apărut în mine Când acest doar aproape o durere după această atmosferă cred că de prin școala generală a început să se contureze acest vis cred că am văzut filme cu hipioți sau nu îmi dau seama toate îmi sunt atât de cunoscute parcă la și avea în sânge o a doua natură a mea Viața culturală artistică activități sociale cred că Mihăiță am mai simțit așa ceva totuși el nu știa urmărit felul sau poate că tocmai la urmărit dar a lui era altul decât cel normal.
Să revenim deci. De luni, 6 noiembrie până vineri, 10 noiembrie am fost în Heidelberg. Foarte interesant și obositor în același timp. Sâmbătă am fost cu Anelli în Karlsrue. M-am fâțâit pe acolo, seara m-a durut capul, dar mi-a trecut. Mă rog, orașul simpatic, nu am văzut prea mult. Totuși nu ceva deosebit. Magazine multe, prea multe, frumoase, mărfuri mult prea variate, și mult prea devreme Crăciunul.
Duminică la prânz cu multă bucurie în suflet, am plecat în Stuttgart, din nou la Heidi și Georg Schimpf. Am mâncat prânzul împreună ca într o familie și după aceea m-au dus la grădina zoologică, unde am căzut pe spate de ceea ce am văzut. Grădina zoologică este ca un parc. La început era mai mică. Cuprinde și o grădină botanică (sere) cu flori superbe. Tot timpul am fost cu gura căscată, ca țăranu’ prima dată la oraș. O colecție de orhidee, de-ți luau ochii, o seră cu crizanteme. Tot acolo erau păsările mici. Păsările nu erau în colivii, ci în mediul lor natural. Întâi am crezut că sunt împăiate. Sunt exact ca în Antipa, cu pietre, copaci, apă, etc. Nu am cuvinte, să vă povestesc. Animale, păsări, pești, ce nu am văzut în viața mea, ce nu mi am imaginat vreodată că pot exista. După păsări, veneau niște maimuțe: animalul “leneș”. Incredibil cu ce lentoare se poate mișca acest animal. Parcă ar fi filmat cu încetinitorul. După acestea veneau rozătoarele: de peste tot nemaivăzute și necunoscute mie.
Fiind deja noiembrie grădina nu mai era atât de frumoasă. Pe diverse bazine nuferi deja erau uscați, peștii nu mai erau (astea în aer liber).
Cred că am uitat să vă spun ceva. Totul este întru un palat (sau cam așa ceva) maur. Pur și simplu ți se blochează mintea. Nu vă pot povesti. Cam aceleași entuziast ca in Tubingen.
Următorul pavilion a fost acvariul și terariul. Pești ce nu am văzut pe nicăieri, exotici, de peste tot. Superb. Șerpi, crocodili de toate mărimile, formele, țipari electrici stele de mare, corali, tot felul de broscuțe, de vietăți nemaipomenite, pești stâncă, pești cutie, broaște țestoase uriașe. Toate vii. Pinguini regali, flamingo. Din păcate nu am văzut decât o mică parte. Am mai văzut lepaleiinterele, tigrii, elefanții și rinocerii. Celelalte animale se duseseră deja la culcare. A ,da! și urangutanii.
Animalele nu sunt nici neîngrijite, nici slabe, nici triste. Cuștile sunt mari, spatioase și partea ce este în aer liber este de a dreptul grandioasă. Imită cu fidelitate mediul natural. Stânci exact ca pe munte pentru caprele de munte, stânci ca niște banchize de gheață pentru urșii polari și adevărate piscine, un adevărat munte pentru vulturi pleșuvi, locuri pentru căprioare, antilope, grade, urși, lupi vulpi, exact ca o rezervație naturală. Din păcate, fiind deja întuneric nu am putut fotografia. Poate, în viața mea, voi mai veni o dată aici. Oricum fascinant. O călătorie în jurul lumii. Totuși e nevoie de cel puțin o zi. Biletul de intrare a relativ scump 11:00 sau 12:00 mărci. Totuși este aglomerat, iar banii aceștia sunt pentru animale: hrană, îngrijire medicală.
Luni am fost doar puțin pe afară. Am văzut o biserică și am vizitat un burg în Esslingen, lângă Stuttgart. Seara Heidi mi-a arătat niște cărți ale lui Vladimir Lindenberg, un prinț Rus ce trăiește în Berlin, a călătorit mult, este doctor, psihoterapeut, și scrie din suflet. Mi-a plăcut foarte mult. Am citit o mulțime seara, am copiat anumite pasaje despre yoga, căci săptămâna viitoare mă duc la un seminar unde trebuie să vorbesc despre yoga și creștinism, din punctul meu de vedere.
Luni m-am tot gândit la tine (mama) și la voi ceilalți. Ce faci de ziua ta? Încercam să mi te imaginez cum petreci de ziua ta. Aș fi vrut să îți dau telefon. Dar… când ne pune telefon? acușica e decembrie…
Marți am citit în continuare, am vizionat un film francez despre un sat în care sau refugiat evreii în timpul războiului “le Chambon”, după amiază am fost puțin în Stuttgart, în două librării, o scurtă vizită lui Wolfgang și apoi către Tübingen. Am vorbit scurt cu Margo, care a promis să nu mai lucrezi atât de mult, din ianuarie. V-a scris săptămâna trecută.
Astăzi am fost cu Gisela într-un magazin “lumea a treia”, unde se face propagandă pentru țările din lumea a treia, un punct de informare despre această lumea a treia și de vânzare unor produse din diverse țări în beneficiul lor. Am senzația că e muncă voluntara acolo. Am stat 3-4 ore, apoi ne-am plimbat prin Tübingen.
16 noiembrie 1995 Din păcate azi ploua. Sper să se oprească, căci vreau să mă mai plimb prin frumosul Tübingen și să fac poze. Mâine la 12:15 mă întâlnesc cu Micheal. Este puțin protocolar la telefon, dar tot prietenos.
Vă sărut dulce și o să vă mai scriu, eu
PS Încă nu am cumpărat vederi cu Tübingenul. vă trimit Heidelbergul