Ispringen, 14 octombrie 1995
Dragii mei de acasă,
Iată că au mai trecut două săptămâni. Mâine, de fapt, azi 14 octombrie, plec la Freiburg la Christof, un tip ce a fost trei luni (ca și mine) în USA. Aceste două săptămâni au trecut pentru mine cu multe “bune” și puține “mai puțin bune”.
Deci ultima veste a fost din Stuttgart. De acolo am plecat in Mutlangen, un sătuc mic și curat. În Mutlangen, până în 1987, a existat o bază militară și o fabrică de rachete nucleare și evident că a existat o mare campanie împotriva lor. Am locuit în casa Karl Cabat.
Nu știu de ce se numește așa, dar știu că este ceea ce ei numesc o casă ecologică. În primul rând, pereții exteriori sunt dublati cu lemn, apa de la ploi este stocată în patru rezervoare, cam 6.000 de L, și cu ea se spală rufele și este folosită la veceuri. Încălzirea se face solar (au în dispozitiv presupun că voltaic care permite transformarea luminii solare în curent electric).Cel ce a gândit toate acestea, se numește Volker și locuiește acolo de nouă ani, împreună cu soția lui Jutta. Acum au o fetiță cuminte și dulce, de 10 luni, care seamănă cu mama ei.
Volker m-a uluit. Este un om extraordinar, despre care poți spune că este imposibil să nu îl iubești. Arareori poți întâlni un om ca el. Bineînțeles că Jutta este la înălțimea lui. Volker este deosebit prin răbdarea, înțelegerea și liniștea sa interioară. A participat la foarte multe acțiuni directe împotriva rachetelor nucleare. A făcut de multe ori închisoare pentru aceste acțiuni. Împreună cu oameni ce doresc pacea, se așezau pe jos în fața porților și a tancurilor ce transportau armament. Sunt rari oamenii ce se implică direct în asemenea acțiuni. Acum a scris o carte despre aceste acțiuni.
Împreună cu Jutta au postit 28-30 de zile în semn de protest împotriva înarmării. Acum muncește ca curier pe bicicletă. Tot acolo există un “bioland” adică o cooperativă ecologică. Nu folosesc niciun fel de pesticide sau chimicale. Am fost cu Volker la cartofi, in ferma bio, o jumătate de zi. Până acolo am mers pe bicicletă. Cartofii trebuiau sortați: cei mari pentru consum, cei mici pentru porci. Am fost și la cules: se face cu o mașină, iar noi trebuia am doar să alegem cartofii de pământ și iarbă. Un aer curat și plăcut, liniște și puritate. Lângă sat o pădure rezervație naturală. Un fel de rai în Mutlangen.
În afară de Volker și ai lui, de patru luni, a mai venit o tânără familie cu un băiețel de 20 de luni. Martin seamănă izbitor (nu fizic) cu Mihăiță. Andrea, soția lui este serioasă cu o nuanță de tristețe. Există o bucătărie și o sufragerie comune. E mai economicos, zic ei. In fiecare zi e altcineva de serviciu. Bărbații de aici sunt altfel: gătesc, spală rufe (cu mașina bineînțeles), spală vasele, pun și strâng masa, stau cu copiii. Uluitor. Martin trebuie să devină preot. Adică de câtva ani se lălăie cu teologia. Andreea a lucrat, până acum, la o alianță pentru pace. Nu știu prea exact din ce trăiesc toți acești oameni căci nu au serviciu și nici ajutor social.
Să revin la Volker, un om ce iubește oamenii enorm. Nu vorbește mult. El face. Și e tare. În aceeași zi, s-au abătut peste el, o avalanșă de necazuri: la cartofi și-a tăiat un deget( nu de tot), dar a trebuit să îl ducă la spital, să îi pună mâna în ghips, și o săptămână nu mai poate face nimic. Deci nu poate câștiga bani. Tot în aceeași zi sora lui l-a chemat, căci nu își mai poate suporta căsnicia. E căsătorită cu un bărbat din altă cultură (arab cred), ce acum nu mai stă acasă cu ea, iar ea are trei copii. În ciuda durerilor crunte pe care le avea la mâna stângă, Volker nu s-a plâns, deși se observau grimasele de durere, a avut răbdare și mi-a corectat germana, a stat cu Johanna. În noaptea ce a urmat, a murit mama lui. Nu pot pricepe de unde atâta tărie pe acest om. Același calm și răbdare. Și o durere enormă ascunsă bine. Un om curat, cinstit, neprefăcut, constant. Un exemplu pentru mulți.
În afară de ei mai locuiește acolo și Wolfgang. El s-a hotărât să stea șase luni acolo despărțit de soția lui. Are două fete și merge foarte des acasă, dar doarme aici. Spre surprinderea mea, chiar în casa lui, lunea este un curs de yoga. De altfel, și Volker și Jutta au facut yoga. Am stat în Ökohaus de luni până vineri. În weekend, urmau să vină copiii lui Wolfgang și să stea în camera mea, așa că luni am venit din nou Mutlangen și am fost și la cursul de yoga. Apă de ploaie. Acum abia am înțeles de unde vine superioritatea școlii noastre de yoga. Și copiii ar râde de asemenea curs și sunt vreo 30 de cursanți. E ceva între gimnastică și sugestii.
Volker nu mai era acasă. Am prezentat celorlalți o casetă video, pe care a împrumutat-o Dieter despre Ceaușescu, revoluție și Iliescu. În următoarea zi, marți, am fost cu Wolfgang, care lucrează la un soi de institut pentru tineri, la un tribunal pentru tineri ( blatiști, hoți, distribuitori de droguri) Munca lui Wolfgang era să discute cu ei, să fie între ei și avocat. La tribunal, clientul lui de 17 ani era hoț de mașini și avea deja o condamnare de un an și jumătate. La ei, de trei ori te iartă, îți dau avertisment, îți dau loc de muncă, stat în cămin și abia apoi închisoare. Ceea ce se poate revoca sau așa ceva. Până să aibă această slujbă și Wolfgang a lucrat pentru Alianța de reconciliere. 7 ani a fost plătit să facă manifestații și acțiuni directe. La tribunal, judecătorul mi s-a părut prea prietenos. Vorbea extrem de repede, așa că nu am înțeles prea mult. Mama băiatului a făcut scene iar băiatul iarăși a scăpat. Provine dintr o familie cu probleme. După tribunal, eu m-am învârtit prin centru Stuttgartului, în timp ce Wolfgang era la muncă. De fapt, am citit vreo două ore între o librărie. Au scaune, mese și poți să citești în liniște pentru a decide dacă vrei sau nu o carte.
Seara aveam o întâlnire la Heidi Schimpf. Urma să povestesc despre România și apoi să înnoptez acolo. Am povestit despre ce aveam de zis. A fost bine, dar iarăși trebuie să vă povestesc despre oameni. Heidi este o bătrânică extrem de tânără, de vioaie. Și inteligentă. Ca meserie a fost traducătoare. A participat și ea direct în timpul războiului la acțiuni de protest. A fost în închisoare. Tatăl ei a fost misionar și toți din familie sunt implicați în munca pentru binele omenirii. Soțul ei, Georg, are 88 de ani. Nu știu exact cât are ea acum. El nu mai aude, dar este un om deosebit. Tocmai a scos o carte de poezii. Sensibil. Mișcător este modul în care acești oameni trăiesc atâta armonie și Iubire. Nu am văzut niciodată. Încă și acum sunt uluită fermecată și mă face să meditez. Cuvintele sunt prea sărace pentru a descrie ce am simțit. Și totul era foarte cinstit, adevărat și sincer. Atmosfera din casă era atât de familiară, de ne restrictivă, exista cumva ceva din familia noastră sau ceva ca o veche tradiție ca la evrei, ceva din casa lui Mimi. Heidi este de o blândețe și delicatețe deosebită. Respectul și prețuirea reciprocă în această familie sunt, cred, explicația acestei armonii absolute. Heidi seamănă cu mama. Este prima persoană la care am regăsit cumințenia și adolescența din mama. I-am spus și lui Heidi de această asemănare și ar fi vrut să vadă o poză de a mamei. Nu am poze cu voi și mulți mă întreabă de așa ceva.
Miercuri am fost cu Heidi și Georg la cimitir, la mama ei. Undeva în Schwabische Alpen. Spre enormă mea surpriză, familia locuiește într-o vilă veche, în Stuttgart, și totul e vechi acolo. Heidi a condus un Volkswagen nou nouț. Mașina lor. Mă tot uitam și nu-mi venea să cred. Heidi, care pare că nu ar putea bate un cui, conducând cu peste 80 de 90 de km la oră. De la Cimitir, am făcut o scurtă excursie pe culmea muntelui, care poate fi considerat și un deal înalt. Ceea ce este frumos e că în jurul muntelui e câmpie și se vede totul ca în palmă. Totuși nu am văzut chiar tot, căci a fost ceață. M-am tot gândit la voi și la nenea Volodea. Aici am prilejul să trăiesc și să meditez asupra multor subiecte. Era atât de frumos și mie îmi era atât de dor de munte, de verde, de aerul pur și curat, că îmi era imposibil să nu mă gândesc la tine, mama, la nenea Volodea și la tanti Cornelia. Mi-ar placea atât de mult să am o mașină, să te iau pe tine și pe tata, pe Tati și pe Alec, poate,și să vă duc pretutindeni. După amiază, am plecat de la Heidi care mi-a dat 20 de mărci si m-a trimis la un muzeu imens. Nu am apucat să îl văd pe tot. Mi- am desăvârșit cunoștințele istorice cu privire la dezvoltarea Imperiului Roman, am admirat diverse exponate.
Apropo, nu știu dacă v-am spus că în Pforzheim am văzut muzeul bijuteriilor. și erau bijuterii! sper să mai am timp încă o dată să îl văd. Heidi m-a invitat să mai merg o dată acolo. De ziua ta cred că voi fi acolo.
Sâmbăta trecută, am fost cu Dieter la adunat mere. Cu merele, am făcut schimb la un centru și, am luat suc de mere. Inițial pregătisem 117 sticle pentru aceasta, dar sticlele nu mai erau valabile. Se schimbase designul și a trebuit să le aruncăm pe toate. Se pare că e mai ieftin să le topească și să le facă din nou decât să le spele.
Am tradus un prospect despre Alianța internațională de reconciliere și l-am bătut la mașina de scris a lui Dieter.
Duminică am făcut o plimbare cu trenul. La sfârșit de săptămână (sâmbătă duminică), există un bilet de cinci persoane care costă 30 de mărci și cu care poți călători toată ziua în orice direcție, dar numai cu trenuri echivalente cu personalele noastre. Așa că am făcut o excursie până în Heidelberg- un oraș superb îmi amintește de Praga. Aceeași atmosferă arhaică și boemă, datorită studenților, fiind un mare centru universitar. Nu am stat decât două ore aici. Am fost într-o veche și tradițională cafenea studențească. Acum e pentru turiști. Destul de scumpă. Mesele scrijelite, încrustate cu nume și ani, pe pereți poze cu alte generații, plăcuțe cu nume de străzi de pretutindeni, cum are Alec cu Bulevardul Miciurin. atârnată peste tot totul la fumat plăcut. Am băut doar un ceai acolo, fiind prea scump, apoi am fost într-o pizzerie.
A da! era să uit.. un eveniment deosebit! În gară, am așteptat peste 20 de minute, deoarece și aici trenurile au întârzieri deseori. Nu este chiar așa de punctuală punctualitatea nemțească.
A doua zi, luni, am plecat în Mutlangen Stuttgart și deja v-am povestit ce am făcut.
De joi sunt la Dieter și nu sunt prea încântată, căci nu mai am timp liber. Mereu mă pune la treabă și nu într-un mod foarte plăcut, mă face să mă simt cam prost. Spre exemplu toată dimineața m-am chinuit cu prospectul. La prânz, m-a certat că de ce nu e gata masă, iar după amiază m-a pus la vopsitorie, m-a trimis cu corespondența, apoi la pregătit masa de seară.
Azi iarăși cu prospectul, am măturat curtea și aleea, am făcut mâncare, am făcut cumpărături, am prezentat România la o întâlnire fino-germană. Între timp, am reușit să fac și un duș și mi-am spălat niște lucruri. Am avut noroc ca a avut el de lucru la predica de duminică, că altfel mă punea să îi mai bat ceva la mașină. Nu am nimic împotrivă să ajut, dar nu îmi place tonul. Până acum mereu am făcut curat în toată casa, am făcut mâncare, cumpărături, treburi pe lângă casă etc.
Asta este ceea ce am trăit mai puțin bun, totuși așa se învață lecția umilinței. Da, încă ceva. Am primit o vedere de la doamna Zimmer. Mă așteaptă săptămâna viitoare. Mâine o să o sun. S-a schimbat numărul de telefon și la ea și la Oma. Bine că mi a venit ideea să le scriu, căci în cartea de la telefon este vechiul număr. Mă pregătesc acum pentru o excursie de o lună Freiburg, cu o prins la doamna Zimmer, Alexandra, apoi in Heidelberg.
Cam asta e până acum.
Ce faceți voi ?Ce face Tati? ce face tanti Cornelia? Aud că s-ar putea să fiu și eu șomeră.
Freiburg, 17 octombrie. Nu am reușit să vorbesc cu doamna Zimmer și nici să termin scrisoarea pentru voi. De sâmbătă sunt aici. Christof este un timp minunat, plin de calități și deosebit de bun. Are 40 de ani, dar arată de 30. Cântă la pian, este în legătură strânsă cu viața artistică de aici și dansează cu plăcere. Duminica a avut o conferință despre Mediu. A fost trei luni în USA pentru o bursă. Nu am înțeles prea mare lucru, fiind multe cuvinte noi, în domeniu. Seara am fost la discotecă. Superb. O muzică bună, oameni de absolut toate vârstele, o atmosferă plăcută și multă libertate. La miezul nopții s-au aprins toate luminile și au urmat două valsuri. Am dansat un vas cu Christof și parcă eram în altă lume, altă dimensiune. Am văzut o parte din Freiburg noaptea. Foarte frumos și romantic.
Ieri am mers mult pe bicicletă. Aici toti merg pe bicicletă. Obositor. Și mie mi-a fost frică de mașini, dar am făcut față drumului. Am fost la o repetiție pentru un musical. După aceea, în parcul de distracții. Seara, acasă, le-am arătat ( Christof locuiește cu o fată care e studentă la Drept) cartea cu România și am povestit câte puțin despre România.
Azi am făcut o excursie cu bicicletele. Și apoi, pe jos, până la un munte, de unde se vedea Freiburgul. Apoi prin oraș. Mi s-a părut foarte romantic, chiar mult mai romantic decât Praga. Nu am avut însă timp să stau să casc gura. Cam asta am făcut eu între timp. În linii mari. În mine se întâmplă schimbări mari. Înțeleg unele aspecte mai bine. Îmi schimb părerea despre nemți și despre mândria noastră ne fundamentată. Germana mea este lipsită de orice urmă de gramatică, dar totuși oamenii mă înțeleg. Cam atât pentru acum. Tocmai am aflat că a venit o scrisoare la Dieter. Din păcate abia vineri la 12:00 o pot citi. Îmi e tare dor de voi presupun că mi-ați trimis gramatica germană.
Vă iubesc tare tare mult și tare tare îmi e dor de voi
18 octombrie ora 19:30 ora României
