o lună de când am plecat de acasă. o lună și o zi. ca să fim mai exacți. stau cuminte pe o plajă superbă, cu un cer acoperit, așa cum a fost de fapt în ultima vreme.
o vacanță altfel. nu am reușit să citesc nici o carte, nu am reușit să scriu, nu am reușit mai nimic din ce îmi propusesem. am amânat plecarea de acasă pentru că nu aveam numele de domeniu, ca nu aveam domeniu, hosting și apoi, pentru că nu mă decisesem ce temă să iau pentru blogul meu/nostru. apoi am cumpărat o super temă, frumoasă și ofertatntă, dar am descoperit, și încă sunt în aceeași fază a descoperirii, că nu știu să o folosesc. ba chiar e tare frustrant, gândind că sunt legată de domeniu.
ridic ochii din laptop și văd surferi, valuri mici, oceanul care se retrage.
revin. deci chestia cu site-ul e în linia moartă de o lună. dacă la început reuseam să mai scriu câte ceva, în perioada munților și lacurilor, apoi când am abordat orașele gata cu timpul meu de scris. a fost doar timp de căscat ochii.
azi e zi de pescuit. sau fiecare de ce vrea.
deci cum a fost luna acesta? plină. vacanță altfel. iarăși aceeasi lecție primită. IN VACANȚĂ FĂRĂ PLANURI. EXPERIMENTĂM FLEXIBILITATEA.
cât timp am avut planuri, nu a fost deloc bine. poate pentru că la călătoriile planificate nu sunt deloc bună și încerc să acopăr tot ce am citit, auzit. practic încerc să trăiesc experiența altcuiva. Când mă las pur și simplu, constat că îmi ies în cale tot felul de chestii de care să mă bucur.
Ca exemplu, ieri, la Fecamp, trecem cu mașina pe lângă locul central al promenadei , vedem mulți oameni strânși, deducem că este ceva acolo. Mihai vede un loc liber de parcare pe o strada cu sens interzis pentru noi, dă cu spatele (melci pe contrasens, da??), noroc ca era al doilea loc, și iată-ne în grupul de oameni pentru ultima melodie și reprezentație a unui pianist ingenios, a unui covor zburator și a unui alt Contrevent.
Foarte puternice luptele interioare în mine, mai ales în zonele intens cotate, gen Danemarca, Olanda, Belgia. lupta între ideea de a trece pe acolo fără să vizităm, din varii motive ( zgârcenie – la mine – vai cum să dau atâta pe parcare …în fine ..sunt parcări de la 2,7 până la 4,7 euro/oră, stres la volan – clar nu la mine) și zgomotul de fond – vocea mulțimii judecante – “vai ai fost acolo și nu ai văzut nu știu ce … ce looser ești!” da, știu că mulțimea asta e în capul meu, gloata de pitici de pe creier. Încă mai am de lucru la asta. După asemenea lupte am căzut răpusă, depresivă etc, am tras un somn între Amsterdam (nebifat), trecut pe lângă Anvers (era pe listă, dar a căzut și el) și până aproape de Brugge. Am intrat în Brugge, tristă cum nu pot să zic, cu convingerea fermă că am ratat toată vacanța, trecută și viitoare, că nu sunt bună de nimic, că nu sunt în stare să mă bucur, că sunt varză, că viața e nașpa și alte de astea chiar și mai negre.
Brugge despre care aveam ceva amintiri de prin 2014. Un Brugge descoperit noaptea, cu un parc cu lebede și străzi romantice, cu un pod peste care se uitau toți la niste ziduri frumos luminate, o străduță și un magazin cu articole de Craciun (mi se păruse așa desuet un asemenea magazin în plin august, dar deh…fiecare vinde ce poate – mai târziu aveam sa aflu ce și cum, adică anul acesta, cu vrea 2 săptămâni în urmă), o fântână cu două capete de cai unul pe o parte și unul pe cealaltă, un restaurant, sau mai multe. primele impresii, cele de noapte, sunt mereu cele mai puternice. știu ca în 2014 am decis că este superb acest Brugge și l-am puricat și a doua zi, aproape pe tot. Era ultima destinație după un periplu lung și destul de obositor atunci, prin Ungaria, Slovacia, Polonia, Germania, Olanda, Belgia.
Brugge 2018. Străduțe care nu îmi ziceau mare lucru, mergem tensionați pe ele. Eu tristă ruptă. Ajungem la un părculeț. Cu niste aurolaci, o biserică, niste bănci. Până acum am cam intrat eu prima în biserici, Mihai rămânând cu câinele. Observ o bancă lângă biserică, cu cineva întins pe ea, în spatele frontului de oameni cu sticle sau ce aveau ei acolo. Mă apropiu, mă uit mai bine.
Cu două zile înainte, într-un alt parc, pe o bancă era cineva ghemuit, exact la fel, cu o pătură bălțată ca o piele de vacă. Ne dusesem spre acea bancă și persoană, ca să ne convingem că nu este o vacă întinsă pe bancă.
Acum, fix aceeași pozitie, pe bancă aceasta. Se vedeau doar picioarele. desculțe. cu urmele de la piroane. m-am cutremurat.
Am cedat întâietatea la intrarea în biserică lui Mihai, eu am rămas cu Blacky afară, fără să scap din privire statuia de pe bancă. Interesant cât de puțini oameni au observat-o, deși au trecut fix pe lângă ea. Ideea mi s-a părut cutremuratoare. Tristetea mea însă insista să stea cu mine. Zic eu … hai să meditez cu statuia asta în față. Trece timpul.
În final apare Mihai zâmbind misterios. Stătuse destul de mult. Întreb cum e în biserică și dacă merita să intru. Zâmbește și mai misterios, îmi zice că el crede că da, și că e orecum altfel.
Intru neconvinsă, dar cu aparatul foto de gât. Văd o statuie cu ceva albastru pe cap în mijlocul unui bazin de apă care ocupa cam jumătate din biserică. Apoi încep să descopăr multe alte chestii. Păcat că nu știu belgiană. La fiecare doi pași câte ceva care, pur și simplu, dădea sensuri. Asta chiar fără să știi alte limbi. De exemplu, în confesional, unde ar sta preotul, era deschisă perdeaua și sub un clopot de sticlă era o statuie mică mică, cu doi oameni sprijindu-se unul pe celalalt, văzuți din spate. De o parte și de cealaltă a altarului sunt păstrate intacte capelele mici pentru rugăciune. O observ în stânga pe Sf Ecaterina. Zâmbesc. Continui plimbarea. În stânga este o ușă spre o încăpere cu pene. Fiecare mișcare a ta mișcă aerul care face penele să își schimbe pozitia. Și totul se reflecta în umbra de pe perete. Prin perete se aude o voce masculină, vag, șters, ca o rugăciune. Îndrăznesc să intru spre altar. Unde în loc de masă este o radiografie a unei femei, mare mare. Sus este prins un mare ecran. Poate este ideea că lumea este o proiecție. Tot în stânga, altă încăpere. De data aceasta găsesc vocea care se roagă într-o limbă slavonă. Aceeași rugăciune repetată iar și iar, o statuie a Fecioarei cu pruncul și multe perne mari pe care să stai. Abia când ies de aici, văd … în mijlocul bisericii, prins de tavanul foarte înalt și albastru, care se coșcovește usor, văd prins un leagăn. Și îl văd pentru că cineva se dă în el. Brusc îmi amintesc de câți ani nu m-am mai dat în leagan. Și când este gol, încep să îmi amintesc cum îmi făceam vânt singură. Partea pe care se stă este un butuc, dar are o adâncitură care te direcționează cu fața spre femeia din bazin și cu spatele spre altar. Partea buna e că se sucește cum vrei tu. Datul în leagăn mi-a adus lacrimi. Pur și simplu. Lacrimi. În definitiv suntem copii. vegheați cumva de femeia din bazin și de tatăl prins sus de o cruce. Și descriem un zbor între cei doi. Și cumva toată tristețea începe să se destrame, curge liniștită prin lacrimi, simți zborul leaganului din ce în ce mai eliberator, și îți amintești ca ești copil. Am plâns. Apoi am văzut o statuie cu un om ale carui lacrimi se înnodau sub barbie. La un stâlp era omul. Refuz să mai gândesc. Vreau doar să simt. Și să îmi dau voie să simt.
Nu pot să zic că nu primesc ceea ce am nevoie. Când am nevoie.
Una peste alta, prima lună de vacanță este cam ca viața. Și cu lecții, cu bucurii, cu tristețe.
