De multe ori spunem că mergem în străinătate și este subînțeles că este vorba despre civilizație. La același lucru mă refer și eu. Știu că este trist că asociem civilizația cu straintatea. Adică este o adeverire a faptului că suntem lipsiți de civiliatie. Că doar străinii sunt civilizați. E un dat. Din păcate.
Străinătatea de lângă noi se referă, în cazul acesta la Ținutul Secuiesc. La secuime. Pentru noi este o oază de civilizație. A fost mereu. Aud voci care spun că ungurii fac și dreg. Noi venim aici de ani de zile, de prin 2009. Nu am văzut peturi aruncate în pădure sau pe oriunde, mereu am văzut că oamenii luau cu ei gunoaiele, vorbeau în șoaptă pentru a nu deranja pe alții…
Ultimii doi ani nu am ajuns. Acum am venit cu mult dor. Am ajuns spre seară. Cu ploaia. Pe drum ne-am tot oprit. Am plecat de acasă destul de nepregătiți pentru excursie, dar cu gând de excursie. De fapt, realizez că de-a lungul anilor mi-am creat un confort legat de dormitul în mașină. Am luat cu noi sacii de dormit, salteaua, chiar și pernele de puf, pijamale, dar am uitat păturile suplimentare. Mai mult decât atât, am aruncat o pătură, fără să mă gândesc că avea și ea un rol. Drept urmare, cu previziunule meteo în față, am trecut pe la magazin să mai luăm 2 pături, 2 polare. Periuțe de dinți și pastă, că tot am uitat trusa toată la părinții lui Mihai. În rest, puțină aprovizionare cu mâncare, știind că aici sus, la Sfânta Ana, nu prea există apă și nici prea multă mâncare. Am ținut morțiș să luăm pâine din cea cu cartofi și asta ne-a făcut să căutăm o brutărie pe care o știam noi cândva, pe la Sfântu Gheorghe. Când e să nu mai fie, nu mai e … nu am găsit-o, în schimb am găsit o fabrică de pâine…dar așa ceva .. absolut special. Dioszegi.
Eram indeciși unde să mergem mai întâi, dar după o îndelungată cumpătare am plecat la Balvanyos, în ideea că este mai jos decât campingul de la Sf Ana și o să fie mai cald noaptea. Mi s-a părut cam în paragină față de acum 2 ani, dar nu îmi mai puteam da seama din cauza întunericului. Bazinul mare, exterior , deja era dărăpănat de dată trecută, scaunele mari ale uriașilor nu se mai văd în curtea Hotelului Cetate, iar, cel mai dureros, mofeta nu mai merge. Nu s-a plătit factură la gaz și a rămas fără. Cred că a fost și ceva inundație pe acolo, cert e că nu mai funcționa. În schimb, băile acela reci reci pentru varice și flebite, funcționau în continuare. Două zile mai târziu aveam să descopăr că mofeta merge, că a fost doar o sincopă de gaz și că sunt și acestea normale când bate vântul.

Noaptea, căutând un loc cât mai bun de înnoptat am urcat la Grand Hotel Balvanyos. Schimbări fundamentale pe acolo. Rămăsesem cu imaginea unui hotel cam ca de sindicat, atunci nu părea cine știe ce. Auzisem că îl luase un evreu. Acum, ce am văzut din exterior m-a lăsat puțîn cu gură căscată, rivalizând cu hotel Grand Pupp de la Karlovy Vary. Lux, frățioare…  de la parcul cu sculpturi din aer liber, la siluetele  sezlongurilor aliniate de-a lungul piscinei mari, fântână, luminile, felinarele interioare, liftul, vitraliile imense și superbe, sigla resortului. Parcul Aventura din fața hotelului s-a extins an de an. Sigur o să îmi fac curaj să încerc și eu un traseu.

Până la urmă am petrecut noaptea jos, în spatele hotelului Transilvania, însoțiți fiind și apoi vizitați de o vulpe mare și frumoasă. Și de o bufniță imensă, silențioasă. O noapte destul de friguroasă pentru gustul meu, dar urmată de o dimineață minunată.

Am plecat, ca de-obicei, doar să facem o plimbare spre tufișuri ( ziceam noi), apoi am ieșit să vedem la lumina ce mai e schimbat în stațiune, ne-am întins pe o rază de soare și, în final,  ne-am pomenit prin coclauri, unde nici nu visam să ajungem. Și,din pas în pas, s-a făcut ora 14..  nici nu mâncasem, nici apă nu prea băusem. În schimb am descoperit un întreg munte balnear, sanatoriul și tabăra de care vorbeau cândva oamenii, acum lăsate în paragină. Am intrat într-un restaurant părăsit, în care probabil nu avea acces chiar oricine. Cred eu asta acum.  La parter era bucătăria, apoi încăperi diferite, un lift pentru alimente/marfă, o scară. Vis-à-vis de intrare era, săpat în munte un fel de beci, o camera mare de depozitare, poate o cramă.

Următoarea clădire vizitată a fost cea a Bazei de tratament. Se vede o încercare de restaurare pe acolo, faianță dată jos și îndepărtată total, gletuiti perețîi. Parterul este format din spații foarte mici, cu urme de căzi. Pe la mijloc, o sală mare cu un bazin frumos, cu urme de dușuri și bănci. Toate însă foarte mici. Cred că oamenii erau mult mai subțiri înainte decât acum. La etaj, risipită cu generozitate era arhivă farmaciei și nu numai. Plăcere maximă pe mine : fișe de tratament, retetare, inventarul medicamentelor, lista procedurilor … un întreg univers care vorbește despre alte vieți decât a mea.  În spatele unei uși cândva zidite, acum prin cărămizile lipsa se vede din interior dezastrul. Tot acoperișul năruit. Plecăm din zona, comentând cum pe vremuri toți oamenii ajungeau la sanatorii, la hoteluri, cum era mult mai deschis turismul pentru oameni. Am un sentiment de regret.

Rătăcim prin zona și, deși mergem de minim 6 ani la Balvanyos, încă avem supriză să descoperim o mulțime de lucruri noi. În urmă cu mai mulți ani, eram la Lacul Sfânta Ana, la camping și stand de vorba cu custodele de acolo, ne-a vorbit despre Balvanyos, băi, peștera, și mâncarea bună de la restaurantul Cetate. În prima zi în care am ajuns acolo, am văzut izvorul cu apă carbogazoasă. Pe drumul spre Turia. Opreau mașinile, iar oamenii stăteau și umpleau canistre, bidoane, sticle cu apă. Toate erau ruginite. Am gustat apa și ne-a plăcut. Apoi am observat un grup de oameni care a trecut pe lângă izvor cu sticlele goale, deși nu era coadă la umplut. Imediat ne-a venit ideea că oamenii aceia știau un alt izvor mai bun. Așa încât i-am urmărit de la distanță. Au cotit pe lângă hotel Transilvania și au luat-o în sus spre pădure. Căsuțe cochete ascunse pe cărare. Au intrat într-un loc amenajat. Noi, țup, după ei. Era un bazin mic cu apă care clocotea și o gaură în pământ cu bănci, ca o piscină goală. Pe bănci oamenii. Liniștiți. Unul se tot juca cu un chibrit care se stingea când îl cobora spre picioare. Mofetă. Gazfurdo. Baie cu gaz. Am citit pe un afiș că nu aveam voie să stăm în prima faza decât câte 1 minut și că era bun pentru circulație, etc. am îndrăznit și noi să întrăm și curând am sesizat că ne-am încălzit tare de tot. Dacă coboram capul, țînându-ne de nas și deschideam ochii era o senzație de înțepătură. Apă clocotită era rece de te făcea să mărturisești tot. Tortură. Și totuși erau persoane care stăteau și 20-30 minute acolo.

Apoi am început să aflăm lucruri și trasee legate de Balvanyos. În primul rând am aflat că există o peștera sulfuroasă, tot un fel de mofetă. Se urcă la ea din spatele Resortului Balvanyos, acel hotel noucare ne-a luat ochii. Pe lângă peștera sulfuroasă, pe cealaltă parte a muntelui Puturosu( munte mic de altfel, mic, dar puțitor) există o Peștera Ucigașă, periculoasă prin lipsa depunerilor galbene de sulf. Pare o peștera normală, dar are monoxid și bioxid de carbon în cantități mari ( o fosta galerie a unei mine de sulf). Există o leganda locală care spune că era folosită de sinucigași. În timpul dominației austriece, era sărăcie foarte mare în zona și exista obiceiul ca atunci când într-o familie se năștea un copil,  bunicii plecau mâna în mâna și se duceau să moară împreună în peșteră. Apoi familia le recupera truputile și le îngropa în apropierea peșterii. Teoretic, sub pădurea de stejar ar fi un cimitir al celor sinuciși în peștera.

Alături este Cimitirul păsărilor, o galerie surpată a minei de sulf, care are acumulări mari de hidrogran sulfurat care doboară păsările ce zboară razant pe acolo. Păsările cad moarte în cavernă și nu se descompun, din cauza sulfului.

Prima dată am înconjurat muntele, căutând întâi Peștera ucigașă și Cimitorul păsărilor. Am plecat de pe șosea, din prima curbă după Balvanyos. Prin pădure plin de căpușe, și pe noi și pe Blacky. Am ajuns în final la peștera sulfuroasă, și până să citim ce nu e voie, Blacky deja a făcut 2 pași în peșteră. Strănuta pe acolo. L-am înhățat și l-am scos afară, l-am legat de un copac, de unde ne putea vedea și am intrat numai noi. Aceeași senzație de încălzire. Vedeam în lumină cum muște și fluturi  încearcau să intre în peșteră și cădeau pe jos. Lume multă, civilizată, toate limbile pământului. Seara aveam să constatăm că toate căpușele de pe noi și de pe Blacky muriseră. Că și cum se uscaseră.

În altă zi am descoperit alte minuni : izvoarele Tămăduitoare în care abia reușeam să ținem picioarele câteva secunde ( sunt 4 bazine mici cu ape diferit colorate, reci, care intensifica circulatia periferica a sangelui). Apoi Băile Apor ( 8 bazine si bazinute mici), nu prea aranjate, dar citisem pe undeva că dacă iei o gură de apă de acolo îți rămâne în gură aceeași senzație că după ce bei Coca Cola. Nu dulcele, ci aciditatea, dinții curați. Da. Aveau dreptate. Toată perioada șederii noastre acolo ne-am tot plimbat prin zona.

Am văzut pe terasă Restaurantului Cetate, niște scaune imense, la o masă la fel de mare și am aflat că sunt legate de legenda Cetății din vârful muntelui. O cetate construită de uriași și zâne, cu tradiție pagână.  Am încercat de mai multe ori să ne gândim să ne suim acolo, dar, leneșă cum eram, am renunțat rapid, urcușul fiind destul de abrupt.

Revenim în zilele aceastea în care am descoperit băile reci, Băile Csiszár. Surpriza a fost minunată, credeam că știm zona, dar ne-am înșelat destul de tare. De multe ori, le aranjează Dumnezeu în fel minunat și ne descoperă locuri și situațîi care ne aduc bucurie.

Ce mi-a plăcut foarte mult a fost prezentarea băilor, a traseului, panourile care nu numai că aduc informațîi despre izvoare, dar cu poze personale, fragmente de jurnal sau scrisori, te învăluie în atmosfera de atunci, te iau pe sus și te fac să trăiești părtaș. Parcă mă aștept să îl văd pe Csiszar Denes, printre oameni, bucurându-se de bucuria lor. Renovarea Băilor este făcută cu multă trudă și cu simt artistic.

Eram singurii de pe acolo și ne-am gândit că nu își doresc să le facă publicitate pentru a nu le deteriora. Muncă este multă și încă în desfășurare. Pe bazinul cel mai mare de sus a căzut un arbore, al doilea bazin nu este încă refăcut și nici mofetă inițială, pe ușa căreia am citit Mofetă 60 lei.

Totuși bucuria maximă a fost Baia cu ciocolată.,  un bazin mare. Am spus ca măcar picioarele să le bag în apă. Apă rece, înghețau gleznele, dar insistând … te obișnuiai. Repede-repede pielea se rosea. Împreună cu noi erau 3 vorbitori de maghiară, cu care am comunicat în română. M-au îndemnat să întru în apă, dar nu aveam costum de baie. După plecarea loc, am azvârlit blugii și am intrat până unde nu mă udam mai departe. Dar provocarea era mare. Așa încât, am scos totul și am intrat în apă. Apa surprinzător de adâncă. Cald afară, rece în apă. Și cum stăteam eu așa fericită, Mihai mă anunță că mai vin și alte persoane. Panică!  prosop nu, haine de schimb nu. Într-un buzunar găsesc un petec pentru șters lentilele. A devenit prosopul meu de urgență. Hocus pocus au apărut hainele pe mine. Soarele a început să fie umbrit de nori, și …. Vizitatorii doar s-au apropiat și apoi au plecat văzându-l pe Mihai cum mătura terasa. Apoi, cuprinși de bucurie, am mai mesterit pe acolo : Mihai un șanț care să ducă apa de pe podețul de lemn, iar eu am înlăturat frunzele și vegetația excesivă. M-am simit atât de liberă și de bucuroasă. La întoarcere am vizitat și celelalte 2 clădiri abdonate, parțial refăcute și mai mult vandalizate. Bateria telefonului m-a lăsat, dar tot am fost bucuroasă  am rămas cu imaginea a trei cai și o cetate.

Foamea ne-a mânat la Lacul Sfânta Ana. Pentru că știam că acolo, pe mal , puteam să facem grătar, că mereu erau pregătite lemne pentru grătar. Pregătisem 20 de lei pentru a merge cu mașina până jos la lac, decisesem și la ce grătar să ne oprim. Socoteală din Balvanyos nu se potrivește cu cea de la Sfânta Ana. Drumul barat și singură cale de acces era prin bariere în parcarea mare. Nu mai erau băiețeii aiceia serioși care ne îndrumau și ne luau taxa de parcare. Apare alt băiat, fără costum de camuflaj, care ne lămurește rapid.  Primele 3 ore obligatoriu : 24 lei, apoi fiecare jumătate de ora suplimentară câte 2 lei în plus. Există un autobuz care coboară ( zic ei) la ora fixă, ( de multe ori înaintea orei fixe) și urcă și la și jumătate ( sau înainte). Inclus în prețul parcării. Toalete. Și cam atât. Jos nu se mai face nimic.

Am coborât pe cont propriu. Scările până la punctul de belvedere cam deterioriorate,iar terasa  și mai vai de ea, o provocare pentru răul meu de înălțime. Lacul plin de apă, dar nu ne-am bucurat de el. Ploaia ne ploua. Măcar am apucat să ne facem grătarul sus lângă parcare. Campingul s-a redus doar la zona împrejmuită din 2016, cu gard electric. Până în 2016 mergeam acolo și tariful era de 5 lei mașina și 5 lei cortul. Regula era să nu lăsăm nimic de mâncare înafara mașinii și să facem seara focul. În 2016, gardul electrificat, o sticlă de apă de 5l, și un braț de lemne au mărit tariful la 50 lei pe noapte. După o primă noapte aici, ne-am mutat în partea cealaltă ( nu o preferam datorită numărului mare de manele și strigăte), mai puțin drept terenul, dar în același timp gratuit. Acum am văzut prima dată urșii aproape de tot. Toți oamenii tăceau și îi pozau de la distanță, o singură nebună țipa de parcă îi murise o rudă apropiată. Acum campingul s-a făcut 60 lei. Dar în acest caz nu mai plătești și parcarea separat. Încă e rezonabil

Aveam să aflu a două zi, de la o familie super de treaba, că acum de lac se ocupă ceva organizație locală și de tinov altă firma, că interesele sunt tot economice. Custodele zonei trebuia să dea composesoratului Lazaresti (proprietarii lacului Sf Ana și a Tinovului Mohos) câte 25000 euro pe an, bani pe care îi făceau din taxa auto, taxele de vizitare și ce mai organizau ei pe acolo. Acum o să fie mult mai greu să strângă banii deoarece a plecat campingul, și taxa auto. Mă îndoiesc că vizitarea tinovului va strânge atâta avere, din care trebuie să își scadă și ei cheltuielile. Destul de tristute veștile.

Tot de la ei am aflat de încă niște băi și o altă mofetă. Băile Mikes.  Ne-au condus și am făcut o plimbare împreună pentru a le vedea. Plimbarea noastră a fost premiată cu apariția foarte aproape de șosea a unei ursoace cu puiul ei. Destul de pașnică.

Plimbări,descoperim că băile Apor au fost complet refăcute și sunt acum îmbietoare, cu locuri de joacă pentru copii, vedem alți urși … greu de tot cu plecatul acasă, desi ultima noapte a fost una grea. Ni s-a spart salteaua si am dormit cam chinuiți.  Tot verdele crud al fagilor, la fel de fin dantelat ca zăpada de pe crengi iarna, lumina filtrată în verde, aerul … nimic nu te îmbie să mai pleci spre casă.

Pentru dată următoare ne propunem să ajungem și sus la Cetatea uriașilor, in tinovul Bufoggo ( o mlaștină  bogată în izvoare de apă dulce, cu emenatii de bioxid de carbon,situată în partea stângă a pârâului Balvanyos.
Vegetatia tinovului are ca si caracteristici existenta unor plante rare cum ar fi plantele carnivore)și un traseu în Parc Aventura

P.S. La Sfînta Ana, în rezervație, nu vă puteți caza decât cu cortul personal. 60 ron/ noapte.

In Balvanyos, vă puteți caza la hotel Cetate, respectiv Transilvania ( mai nou, fără miros de mâncare – masa se servește la hotel Transilvania), prețul este de 110 lei camera cu mic dejun inclus. Atenție: nu exceleaza la capitolul curatanie, unii prefera sa isi aduca lenjeria personala si prosoapele tot asa. trebuie sa va faceti rezervare cu mult timp inainte. mai exista si pensiunea Istvana, care are si bungalowuri si camere, de la 130 lei pe noapte in sus.

mega super cazarea este la Resort, la hotelul de 4 stele, acolo camera simpla ( fara balcon) este 100 euro pe noapte, include si mic dejun si spa si ceva reduceri la diverse. si …surpriza, nici aici nu gasiti locuri. zona este destul de solicitata.

mancare foarte buna gasiti si la hotel Cetate si la Resort. preturile in functie de numarul de stele.

Privacy Preference Center