Călătoresc de când mă țin minte. Părinții mei mă tot scoteau dintre ziduri și luam diverse destinații. Cu trecerea anilor, periodic și brusc mi se facea dor de ducă și de cântecul roților de tren. Apoi a venit vremea plecărilor de una singură. Prin țara, inițial. Când țara s-a deschis, s-a mărit mult spațiul de cercetare. Reveneam acasă cu o mulțime de stări, ceva poze, multe povești si un chef nesfârșit de ducă. Pozele nu erau prea multe, pentru ca încă pozam pe film. Aveam un Smena 8. Incadram pozele foarte prost, nu îmi băteam capul prea mult. Poza era o captură a unei amintiri, o dovadă ca am atins acel loc, ca un fel de steag național/personal înfipt într-o redută. Totusi erau locuri noi, absolut fascinante și diferite pentru mine, pe care vroiam sa le expun si părinților. Atunci mă străduiam să bag cât mai multe chestii în poză, ca să vadă cât mai mult din ce vedeam eu. La televizor nu erau documentare, filme de prezentare a zonelor, nu prea aveai cum să îți imaginezi ceea ce citeai în cărți sau ți se povestea. Mai puteai afla despre lumea de “dinafară”, din cărțile de artă. Acolo puteai zări colțuri din lume. In trecere. Până să se deschidă granițele, evadarile mele săptămânale se petreceau la TNB unde erau niște conferințe de arta cred că duminică dimineața. Câte un istoric, om de artă sau cine era ne povestea si ne arăta diapozitive. Era modul meu de a vedea lumea. Apoi, când am iesit înafară tot încercam să o capturez să o arăt mai departe. ( cât de săraci în informație eram!!! Eram flămînzi să aflăm, să vedem) Poate am sa mă uit cândva sa selectez câteva poze din primele făcute de mine. Ceea ce nu v-am spus legat de fotografie este ca aveam laboratorul meu foto. Tatăl meu ( tocmai a fost ziua lui: să-mi trăiești sănătos încă mulți ani. Ești un tată super. Am și eu pe cine să terorizez,nu?) mă lua cu el când developa pozele și îmi tot arata cum se face asta. Doar filmele le ducea la developat la studio. Am crescut practic în mirosul de substanțe foto, revelator, fixator, printre mostre micuțe de probă și fotografii care se curbau, prinse cu cârlige în baie. Acolo am învățat despre expunere, diafragme, am văzut valoarea unei secunde exprimată în lipsa de detalii, apariția lor și apoi innegrirea și dispariția lor în umbre. Nu am lucrat singură niciodată fotografie color. Tata îmi spunea ca acolo conteaza și temperatura din camera, calitatea substantelor, totul. Mi se părea mult mai complicat așa încât mă abonasem la developat la studio. Plecările mele s-au înmulțit în timp, subiectele care mă făceau să ridic camera se înmulțeau și ele. Complicat totul cu alegerea a ceea ce merita sau nu sa pozez. In definitiv, un film avea 36 de pozitii, încă 2 pe care le forțai dar le și puteai pierde în capetele filmului. Nu aveai voie sa faci poze așa… cu ghiotura, că nu erau destui bani de filme, developare, hârtie foto, substanțe. Costa. Dintr-o excursie de o lună am venit cu 4 filme – mi s-a părut cel mai excesiv exces.
Altă etapă este cea în care apare calculatorul în casă noastră. Primul a fost al fratelui meu. Fascinant. Apoi am luat și eu unul. O căruță de bani. Internetul apare și el. Sub forma de dial-up. Noaptea. Ziua nu își permitea nimeni. Accidental, poate 2-3 minute pentru care luai cartonaș galben. De la 11 noaptea la 6 dimineata se schimba tariful la telefonie și ..stăteam lipită de net – sursa de informație, evadare, altă lume. Tot noaptea se vorbea liniștit și pe larg cu prietenii. La telefon. Dacă vroiai net, trebuia sa nu vorbești la telefon. Tragem concluzia: de mic copil netul s-a impus ca fiind împotriva contactului direct uman. Glumesc, și nu prea. Internetul aduce mai aproape locurile. Comunicarea scrisă mult mai rapidă. Apar primele rețele sociale. Mirc, yahoo messenger. Apar camerele foto digitale și camerele web. Eu nu știu asta. Până primesc împrumut o cameră web. Apoi una foto (Cu camera web puteai și poza prin casă chestii. A venit o fătucă la mine și când a văzut că am cameră web m-a rugat să îi fac niste poze. Se strâmba precum în pozele actuale numite selfie.)
Plec cu camera foto împrumutată. Numărul de cadre pare nelimitat, poti sterge poza greșită, mișcata sau neclară. Trai pe vătrai. ( oare cum a apărut expresia asta?) Sunt convinsă. Investesc în prima mea cameră foto digitală: un Canon ixus. Îmi plăcea. Mică, compactă, gata de acțiune în orice moment. Călătoresc și captura de imagini crește. Captura se mută pe calculator, dischete, cd -uri.
Netul deja a explodat. Devine un univers paralel care amenință timpul petrecut în lumea reală. Apare și telefonul mobil. Altă găselniță. S-a dus cu cearta pe firul de telefon din casă. Totuși convorbirile sunt mult mai scurte ca pe fix. Cu o cartelă bună puteai vorbi pe lung în weekend. Cent. Se dau bipuri sperând să sune celalalt, ca poate mai are minute, sms de câteva caractere.. bla. Încep să fiu nemulțumită de calitatea pozelor. Iau alt ixus mai nou, rezoluție mai bună. Carduri mai mari. Mai multe poze. Selectez.
In viața mea năvălește primul Sony. Un bridge. Cu zoom. Delir fotografic. Încă mai scot pozele pe hârtie. De pe card. Părinții încă țin pasul cu pozele mele si cu poveștile. Prietenii primesc poze pe mail, mediile sociale, sau ceva de genul. Primul laptop se instaleaza în brațele mele. Devine partener de drum.
Cantitatea de cadre a crescut exponențial, apare tendința spre compoziție, atenția la încadrare.
Apare primul Dslr în viața mea, alături de explozia de informatie dintr-o excursie de 3 luni. Lucrurile evoluează accelerat. Telefonul mobil capătă camera foto. Nu e cine stie ce. Dar e ceva.
Limita de cadre pe cardul aparatelor foto este practic infinit. Muncesc mai mult la selecțiile de poze pentru laudele de după excursii, decât la a face fotografiile.
Merg la cursuri foto, îmi fac prieteni între fotografi. Studiez. Îmi clătesc ochii cu munca celor mai buni ( Anca Cernoschi, Mihai Moiceanu, Vlad Eftenie, Adrian Petrisor, Aurel Rapa, Doina Nok, Dan Cristian Mihăilescu, Enescu George Eugen, Dragos Boldea, si lista este mult mai lunga – multumiri fiecaruia. Cu unii am vorbit, am iesit la pozat, pe alții îi urmăresc de ani si învăț din munca lor). Sunt atentă la mine și la fotografie. Descopăr limitele aparatului meu foto. Fac foamea și îmi iau un aparat foto semiprofesional. Sunt încântată. Iau și diverse obiective. Nu devin expertă în fotografie. Dar fac poze bune. Excursiile continuă.
Organizez primul meu cerc foto. Îmi dau seama că am progresat. Imi văd și limitările, abordările prea cuminți, prea puțină improvizație. Elevii mei sunt mai dezinvolți.
Îmi iau primul smartphone. Fac poze multe cu el. ” De documentare” – tendința spre compulsiv începe să se vadă. Nu o analizez. O las în durerea ei. Fac cadre duble cu mici diferențe de încadrare. Îmi dau seama că nu e ok ce fac. Aparatele mele foto încep să aibe “scame”. Bani în service. Folosesc mult telefonul la pozat. Focusul cu o atingere, uneori nici nu e cazul sa ii mai dau punct de focus. Imi pierd încrederea în mine. Compulsia își face de cap.
Mihai face cadre puține si toate perfecte. Imi pierd încrederea de tot. Trec pe cantitate.
Primesc însă, propunerea de a tine un curs foto. Curs, nu cerc. Accept. Redescopăr pozele mele din nou. Încadrări bune. Intuiție bună. Compulsivitatea nu îmi dispare, dar redevin atentă. Sunt supărată pe mine. Una le zic lor, si alta fac eu.
Continui călătoriile, pozele sunt mai sunt încă compulsive, folosesc mult si telefonul, dar… Dar.. ma simt bine, sunt fericită cand călătoresc, chiar dacă nu sunt mulțumită de mine fotografic vorbind.
Ideea blogului a venit cu mai mult timp în urmă. Prima necesitate era sa împărtășesc repede poze din excursii, poate și ceva povestiri prietenilor și familiei. Presiunea nu era copleșitoare, așa încât a rămas la nivel de idee.
In acest mod am tărăgănat-o câțiva ani. Acum doi ani chiar am cumpărat un curs online de Travelwriting, de la Ioana Budeanu. M-am speriat. De ce? Pentru că nu mă vedeam mulându-mă pe o nișă, pe un public, scriind ținând cont de consecințe etc. Mă sperie formulări de tipul: “Ce vrei să obții prin blogul tău și care este publicul țintă? Stabilește câteva obiective pe termen scurt precum și anumite obiective pe termen lung astfel încât să știi la ce lucrezi și să poți face ajustările necesare la timp.” A rămas iarăși în aer. Chiar resemnată cumva. Până anul trecut. Un blogger de travel a murit peste noapte.Nicky Predescu. Nu îl cunosteam personal, dar îl urmăream. M-a zdruncinat tare vestea. Postase cu câteva ore înainte. Era în călătorie. M-am gândit că este păcat să nu împărtășești cât timp poți face asta.
Am stat o mulțime să aleg un nume pentru blog. La un an după cursul de Travel Writing, dupa ce am uitat aproape tot ce mă șocase, tot mi-am amintit că este foarte important numele. Ori să fie numele tău personal și trebuie să devii brand, ori să fie ceva sugestiv, ușor de ținut minte, ușor de indexat. Misiune imposibilă. Am făcut o listă lungă de doua pagini cu nume posibile, am ales și am tot cules până au rămas 6 nume, apoi am terorizat toți prietenii să aleagă un nume. In final, am ales eu unul: www.melcipecontrasens.ro. Apoi a început să îmi placă din ce în ce mai mult. Melci pentru că slowtravel, pentru că duc casa în spate, pentru ca lasă o dâră în spatele lor, sunt ceva mai efemeri. Nu au fost țestoase că nu suntem ninja. Contrasens pentru că am impresia mereu că facem altceva decât trendul. Deși acum există trenduri în toate direcțiile: lux, minimalism, negare, afirmare, te ia cu capul. Apoi mi-a plăcut și prescurtarea. M.C. Mihai.Cristiana.

Ce aș vrea să transmit prin blogul meu? Să arăt sclipirea soarelui prinsă în ciobul meu, făcându-l să pară diamant.
Pe de o parte, aș vrea să împărtășesc frumusețea lumii, bucuria de a exista, de a vedea, de a descoperi. Pe de altă parte aș vrea să dau curaj celor care ar vrea să călătorească, dar se împiedică de amănunte, gen bani, gen tot felul de piedici mentale. Să împărtăsesc ce am trăit, să găsesc oameni care trăiesc asemănător, cred că aș vrea să salvez ceva din interiorul meu.
Uneori mi se pare că ceea ce vreau eu cu blogul (să arăt oamenilor că se poate să călătorești și cu fonduri puține, că viața e frumoasă chiar dacă uităm să vedem asta, că este o minune faptul că putem vedea lumea, că încă există) e ca și cum m-aș sui pe o foaie de hârtie și aș gesticula și aș crede ca m-am suit deasupra lumii ca sa arăt adevărul meu, așa cum îl văd și îl simt eu, dar… lumea trece grăbită în toate direcțiile și eu sunt tot o bondoacă, suită pe foaie, crezând că a devenit înaltă.
P.s. Să ne imaginăm o pană universală, mondială, globală de curent. Tot ce rămâne este ceea ce am trăit direct, ceea ce am experimentat, ceea ce ne amintim. Restul… baloane de săpun