2010: 86 de zile, vreo 10 tari

Anul în care l-am luat pe Golf.  Cam de un an întreg ne uitam după o skoda. Nu știam ce ne trebuie. De fapt nu ne gândeam la mare lucru. Credeam că o mașină este o mașină. Dar Golf e Golf. Patru stele. Că nu are și piscină.

Inițial am vrut o mașină ca să putem merge oriunde cu Blacky. Oriunde în țară.Mereu aveam discuții cu șoferii de microbuz ca să îl putem lua. Uneori trebuia să rămânem acasă. Nu îndrăzneam să gândim mai departe, mai vast. Oricum nu știam nici pentru noi nimic.

Și a venit Golful în viața noastră. Dragoste la prima vedere. Mihai era la Paris, eu venisem  acasă. Un prieten din Paris ne-a spus că cineva vinde în București o mașină bine întreținută, să ne ducem să o vedem. Adică m-am dus eu, marea expertă, am văzut-o, mi-a placut. İ-am spus lui Mihai care a luat primul avion și a venit. A fost să fie a noastră. Al nostru. Golf 4. variant. Adică mare.

A urmat o vară în care interiorul meu era praf. Fără să fie și pulbere de stele. Pierdusem sensul vieții și bucuria. Am plecat din Romania pe 14 iulie. In ziua în care s-a sinucis Mădălina Manole. Cam așa mă simțeam și eu. Clar nu din cauza lui Mihai. Prostia mea. Pe lângă durerea mea, am mai trăit și cea mai grea despărțire de Blacky.

Până în 2010, când nu aveam mașina, Blacky era cumva transportat în vacanța de vară la țară, la Adânca. Stătea la bunici. Trai pe vătrai. Curte mare, compania lui Lili – cățeaua Socrilor. Dealul, pădurea. Libertate și aer liber.  Noi aveam împrumut Dacia roșie. Nu ținea la drum lung, dar uneori îl mai scoteam pe aproape și pe Blacky. Era obișnuit deja să meargă cu mașina. Când era mic, îl mai luasem cu noi și, mai mereu, vomita în mașină (altora). În nici un caz, nu am fi bănuit că el se va adapta mersului cu mașina. Mereu stăteam cu punga lângă el și cu sevețelele. Apoi, în Dacia, a descoperit parbrizul și uitatul pe geam și a început să îi placă. In  2010, ca să putem pleca a trebuit să îl păcălim. Am deschis portiera unei alte mașini, el s-a instalat vesel pe bancheta. Am plecat cu lacrimi in ochi, jurându-mi că nu o să îl mai las vreodata singur.

A urmat prima noastră călătorie. 86 de zile. O călătorie în care m-am aruncat ca și cum ar fi ultimul lucru de făcut înainte de a nu mai fi.  Este interesant ce face o decepție din om.  Am fost o persoană destul de zgârcită cu mine însămi (încă mai sunt). Puneam bani deoparte, fără să stiu exact pentru ce. Să fie în caz că îmi vine o idee măreață de afacere. Sau de ce o fi. In 2010 am anihilat mica rezervă. Și a anihilat și Mihai tot ce strânsese muncind afară. Excursia a fost cea care mi-a salvat viața.  Mihai mi-a facut una dintre cele mai mari bucurii posibile. Mi-a cumparat un Nikon D90. Cu un obiectiv minunat 18-200.

Prima întâlnire cu Nikon a fost o pendulare rapidă de la extaz la agonie.  Întâi nu mi-a venit să cred că am dat atâția bani pe el ..a costat 1400 euro. Apoi ieșind prima zi să îl testam, am constat că semanau pozele lui foarte tare cu cele a lui Sony H20 pe care dădusem tichetele cadou dintr-un an. Abia pe la Plitvice aveam să încep să îl descopar cu adevarat pe Nikon.

Apoi am plecat în bejanie. Am înconjurat Franța pe țărm, am vazut puțin din Spania, Italia, Slovenia, Croatia, Muntenegru.  După o vreme,  mi-am regăsit zâmbetul. După o încă o lungime de vreme am început să mă regăsesc pe mine. A fost terapie pură.

Am descoperit că te poți rupe de durerea din tine călătorind. Că te poți vindeca, cultivând zi de zi bucuria.  Că iubirea e esențială. Că sunt importantă pentru Mihai.

Am fost uimiți să vedem lumea. Atât cât am putut noi să vedem în această primă călătorie.  Practic, nu știam mare lucru despre nimic. Nu știam nimic despre flux și reflux. Când am văzut prima dată bărcile culcate pe o parte, de-a lungul țărmului, am crezut că e o calamitate naturală. Mă uitam în jur și vedeam că nu se agită nimeni. Nu înțelegeam nimic. Mie mi se părea că nimic nu e în firea lucrurilor, dar oamenii se plimbau cu cizme pe nisipul ud, înarmați cu găletușe și plase. Chiar nu înțelegeam nimic. Abia mult mai târziu, când am dat de un tabel cu mareele ..am înțeles. Oare pe ce lume trăisem până atunci?

Nu știam nimic despre ritmul vieții în Spania. Eram așteptați la niste prieteni pe lângă Barcelona. Ne-am făcut noi o socoteală și nu aveam șanse să ajungem la o oră decentă. Intuiam că vom ajunge pe la 12 noaptea. Le-am comunicat și am fost uluiți când au insistat să venim atunci când aveam să ajungem.  În orășel … lumină ca ziua, oamenii pe stradă de parcă era manifestație. Sau duminică dupămasă. Muzica. Concert. Incredibil. Aveam să aflăm că viata e adaptată climei.  De la ora 11 până pe la 16-17 nimeni nu misca pe afară. Magazinele închise, aerul fierbinte. În schimb noaptea până pe la 2 era vânzoleală, toți în fața caselor, vorbărie, veselie.

În aceasta primă călătorie, am aflat multe despre lume, despre noi. Am căpătat încredere.  Ne-a plăcut foarte mult că nu am fost priviți ca niste ciudați săraci, care  dorm în mașină. În Franța mereu găseam locuri bune de “cazare”, toalete curate. Încă nu comunicam și cu oamenii. Noi ne simțeam ciudat. Credeam că suntem prost văzuti – eterna inferioritate românească. Dar nu eram. A fost călătoria în care am învins multe limite ale noastre.

In Serbia, chiar înainte de a veni acasa, nu am găsit un loc bun de parcare. Ne-am pus și noi lângă un gard. Pe un trotuar. Era noapte, întuneric. Nu mai știam unde să mergem. Eram epuizati. Ne-am trezit cu oameni mirați uitându-se la noi în mașină … erau muncitorii care intrau la o fabrica în tura de dimineață. Parcasem undeva lângă poarta lor de acces.

Apoi, în fiecare an, am decoperit noi bucurii și am mărit confortul. Dar despre toate acestea vom povesti …pe rând … pas cu pas …