Viscri – nu știam unde se află pe hartă. Nu știam decât că există și că se restaurează case, că are o biserică, că există o femeie implicată în acest proiect și că a pus mult suflet în el, știam că există o poiană pe undeva pe care o admira și o deținea prințul Charles.
Bun. Am găsit pe hartă, am luat direcția și pe tot drumul m-am întrebat cu ce merge prințul încolo, date fiind gropile numeroase, care ne făceau să ne dorim să renunțăm la drum și să scutim mașina de chinuri. Dar, viteza de mocaniță a dus la o bună privire asupra peisajului, pe care însă nu l-am găsit așa de fabulos cum mă așteptam. Am fost izbiți de imaginea copiilor cerșetori de pe drum. Un fel de emblema nedorită a României. Îmi dau seama că am văzut multe zone sărace în țară, dar nicăieri nu am fost întâmpinați de cerșetorie la marginea drumului. Am văzut case sărăcăcioase, neîngrijite, copii îmbrăcați ca vai de capul lor, dar nu am mai văzut atâta agresivitate în cerșit.. mi-am amintit de povestirile unei prietene care a tot vizitat Thailanda și mi-a descris imagini asemănătoare.
Îmi amintesc de trei frați pe care i-am întâlnit lângă mănăstirea Horezu. Ne retrăsesem undeva spre marginea satului și vroiam să mâncăm pe niste bușteni. Am văzut atunci 2 copii, o fata de vreo 11 ani și un baiat de vreo 9. Era în septembrie și urma să înceapă scoala, iar fata repeta cu voce tare, de pe o foaie jerpelită, tabla înmulțirii. S-au oprit undeva la distanță și am simtit cum se uitau la portocalele noastre și la noi. I-am chemat și le-am dat și lor. Nu știau să cojească portocala. Nu s-au repezit la mâncare și nu au mâncat unul fără să dea și celuilalt. Am uitat câți frați erau. Mulți. 5 sau 7. M-a impresionat că nu vorbeau în cor, fiecare astepta să termine celălalt ce avea de spus, vorbeau cu glas potolit. Pe fata o chema Letiția. Pe băiat George. George avea o pereche de adidasi albi, mari, fără șireturi, roși, pe care îi purta ca un fel de papuci. Letiția avea o pereche de papuci bărbătești de plastic, mari, în dreptul degetului mare erau roși dăruind degetul colbului. Părinții lucrau cu ziua prin sat. Ei căutau bureți prin pădure, urzici. Uneori, dacă găseau, mama le făcea o fiertură și atunci aveau ce mânca. După ce au mâncat, am mai povestit, a aparut înca un băiat, mai mare, mai voinic îmbrăcat cu o pufoaică de fâș, direct pe piele. Și el muncea prin sat. Ionuț. Era geamănul Letiției. I-am intrebat ce și-ar dori ei să primească. Nu au spus nici haine, nici bani, nici jucării. Caiete și cărți. Au trecut trei ani de atunci și nu am mai avut drum pe acolo. In schimb i-am purtat în mine. Altfel de copii, altfel de copilarie, nici o mână întinsă spre a cerși. (2009)
Mă întorc la Viscri. Am ajuns într-un sat frumos, am fost întâmpinați de un panou cu explicații ilustrate cum să îți renovezi casa, și cum să nu o faci. Destul de pustiu pe străzi. Am căutat un loc cu umbră la care să putem lăsa mașina cu Blacky și l-am găsit undeva lângă o fântână mare în mijlocul satului. Fântâna cu apă minerală. Satul îmi amintea de Gărâna. Frumos, liniște, pustiu. Am luat-o spre biserică și am descoperit și oamenii, așezați la umbră, lucrând la ciorapi sau la papuci. Prețuri mari pentru noi. Am vizitat biserica, cu bucuria cu care descoperi un fel de rădăcini personale. De sus din biserică, o priveliste superbă.
Urcatul și coborâtul ne-au făcut foame și am întrebat unde se poate mânca. Am fost îndrumați spre o casa în apropiere. Atmosfera intimă, mirosuri îmbietoare, în prima fază nu erau locuri la mese. Am mutat mașina mai aproape și am revenit. Foamea își făcea de cap alimentată de mirosul ce se strecura din bucatarie. Am luat loc la o masă și am cerut un meniu. Meniul ne-a adus un șoc. Prețurile. Nu am fost în multe restaurante în Bucuresti, dar prețurile băteau și restaurantele. Mihai apucase să comande socata. Toți aveau pahare cu socată. Eram deja în iulie și sezonul socului se dusese. Noi apucasem să facem acasă de câteva ori socata și eram curioasă cum era socata de la Viscri. Curiozitatea a fost înlocuită cu dezamagire: socata era sirop cu apa minerala. La preț de fresh de fructe exotice la restaurante de fițe. Deși supa sau ciorba mirosea de nu se poate, am sărit peste..și am luat o ceafă de porc cu cartofi prajiti. Lui Mihai (vegetarian la acea etapă a vieții) s-au oferit să îi prăjească un ou și să îi pună 3 feliuțe de brânză și l-au taxat ca pe friptura mea. Am luat amandoi o salată de roșii… care semănau cu cele din piața noastră – turcești. Fără nici un gust. Dezamagirea a mai trecut când am negociat să ne vândă din branza pe care i-o pusese lui Mihai în farfurie. Și am dat pe un kilogram mai puțin de jumătate din cât a costat masa noastră. Măcar ne-am ales cu o brânză bună. Am localizat casa prințului Charles, după cum se uita un fotograf printre ulucile gardului.
Am plecat pendulând între bucuria liniștii și dezamagirea prețurilor de fițe. Îmi amintesc zumzetul albinelor, zgomotul de șantier al caselor în renovare, am imaginea unor femei care stăteau pe pervazul unei case și vopseau cercevelele unor geamuri. Dar nu curățaseră ramele înainte. Îmi amintesc caldura și fântâna cu apă cu minerale. Casele tipice. Case cum credeam eu ca a avut bunica. Îmi amintesc copiii cerșetori și gropile din drum. Și niște flori galben portocalii, străzile pietruite și în pantă, biserica albă, pozele vechi și poveștile despre viața satului, despre vecinăți, bârna de care m-am lovit cu capul în turla bisericii, acoperișurile văzute de sus din turlă, zâmbetul femeii care ne-a dat biletele de intrare și care vorbea doar în germană.
