Lourmarin - o zi in Provence

Lourmarin, 9 iulie 2017

Mereu sunt surprinsă de viață prin darurile pe care mi le face. Ieri seară,  după o zi superbă, dar mult prea călduroasă, îmi depășisem deja toate limitele fizice în ceea ce privește căldura ( am cam exagerat când am ieșit pe câmpurile de lavandă în plin soare,  plimbarea în piața din Riez iarăși a inclus mult soare, zăpușeală și transpirație, căldura din mașină o combinație dintre căldura soarelui și cea provenită de la roți și de la asfaltul încins, pe care nici aerul condiționat nu o putea combate ) am căutat un loc gratuit pentru dormit.  Renunțasem la destinația stabilită de dimineață, la sugestiile lui Renne, când în Valensole nu am descoperit câmpurile de lavandă pe care le căutam sau mi le imaginăm infinite, dar asta după ce eram deja la vreo 30 km de ea, am deschis atlasul și am căutat altceva. Totuși am rătăcit încă 10km. Ar trebui să avem un gipi mai certăreț, acesta este prea îngăduitor și când greșim drumul stă și calculează, nu ne atenționează să întoarcem imediat. El ține cont de toate regulile de circulație, cred, și de altele pe care doar el le are. Astfel încât, când ne-am prins că ceva nu e în regulă mai aveam de parcurs încă 1,5km ca să ne întoarcem pe același drum până în punctul eronat. În aceste condiții am renunțat complet la destinație. Totuși era seară și nu am fi ajuns până în Aix-en-Provence, așa încât am căutat loc de campare. Între vreo 5 variante m-a atras ceva aici, poate poză cu castelul. Nu erau nici un fel de comentarii decât că e un sat frumos și liniștit.

Am venit pe o scurtătură propusă de Gipi, numai de el știută,cu o singură bandă și dublu sens, care nu ne ducea cu gândul la nimic bun. Când am ajus la locul promis am găsit o parcare plină plină de mașini. Am văzut un restaurant  plin cu lume, am recapitulat că este sâmbătă seară și că lumea iese în oraș, apoi am văzut o masă improvizată în parcare, vreo 20-25 de persoane vesele la masa respectivă, cam spre vârsta a treia.  Oricum nu am avut prea mult timp să ne gândim sau să vizităm. Eram invadați de tânțari așa că trebuia să facem repede patul. În plus bateriile mele erau deja duse așa că am adormit relativ repede, în timp ce vecinii noștrii începeau să joace pentacle – un joc național tare iubit aici.

A urmat o noapte grea, cu o căldură nădușitoare și care a fost ameliorată de dormitul cu ușile complet deschise. Cîinelui i-a fost rău în mașină de cald, a vomitat și apoi a fost în plimbare până la castel și nu numai de unul singur. De la 3 la 4 noaptea.  Au urmat niște reprize de ploaie, prima pe care am prins-o în Franța anul acesta.  Iar la noi a fost  închide geamul – deschide geamul în funcție de ploaia care cădea.  Dimineața am constatat că a fost o ploaie cu nisip fin, toate mașinile fiind decorate. După masa de dimineață am spălat mașînă cu 5 sticle de apă și apoi am mers la castel.

De acum au început suprizele. Ultima zi a unei expoziții de artă. Mi-au plăcut foarte mult niște statuete nostime din teracotă pictată  cred. Și niște tablouri cu marea. Am avut plăcerea să stau de vorbă cu pictorița.  Annick Malotaux.

Am reușit să vorbesc ceva între franceză și engleză. Femeia, poate spre 60 de ani, locuia de fapt în Belgia și aici venise doar pentru expoziție, plătindu-și  cazarea și partea ei de taxă de expunere.  Locuise până la 13 ani în Bretagne și apoi se mutase cu părinții ei în Belgia. A rămas cu nostalgia mării și de asta o pictează. Și pentru că i se pare că marea seamănă foarte bine cu ea. Cu stările de calm și cele de enervare, cu liniște și tunete.

Această întâlnire a fost o surpriză plăcută, mai ales că îmi doream să vorbesc mai mult cu oamenii. De ieri a apărut un soi de liniște în mine și am început să nu  mai văd doar peisajele sau casele sau vitrinile, ci și oamenii.  Pictorița mi-a recomandat următoarea destinație, un fel de Colorado local, Roussillon. Un loc unde este  o carieră de ocru.

Castelul nu l-am vizitat. Am privit cele 5-6 vederi care erau la vânzare în fața casei de bilete și am spus că nu am așa mari legături cu castelul. Prețul biletului era de 6,8 euro. Am văzut castelul pe exterior, am rămas încântată de grădinile lui și cam atât. Poate pe principiul “strugurii sunt acri”  nu am așa o mare dorința de a vizită castelele.  Pe de o parte prețurile biletelor, pe de altă, faptul că nu știu ce îmbogățire interioară  îmi aduc. Le las pe listă când o să am bani de ele.

După castel am vrut să văd satul. Surpriză totală. Străduțe specifice satelor vechi franceze, înguste, cu câte o floare dintr-un pământ minuscul, care se înconvoaie în jurul unei uși sau a unei  ferestre, fațade lipite una de cealaltă, diferind și totuși atât de asemănătoare. Liniile străzilor sinuase și dulci. Ceea ce mi-a atras atenția au fost însă magazinuțele, în momentul în care le-am simțit personalitatea, latura artistică. Modul în care sunt aranjate cele din interiorul lor este total artistic, ceea ce propune fiecare magain este unic și are o amprentă aparte. Nu am avut deloc senzația de magazine turistice, ci de un bun gust excepțional. Nu am intrat în nici unul dintre ele, dar le-am privit că și cum ar fi într-un film. Plăcuțele cu numele străzilor sunt tot un fel de plăci de faianță cu scris de mână. Am văzut prima dată placă când am citit numele Albert Camus. Apoi altă plăcuță scrisă în aceeași manieră. Că apoi să văd o fundație Albert Camus. Așa că am deschis netul să citesc despre satul acesta. Da .. aici a trăit și este îngropat Albert Camus.