Rămas bun 2020!
Aș vrea să îți păstrezi tu din darurile tale: durere, tristețe, frică, neputință, lipsa de libertate, respingere, umilință, boli. M-au însoțit toate lunile. Mi-au fost de ajutor și mulțumesc pentru tot ce am înțeles din ele.
2020, îți mulțumesc pentru oamenii pe care mi i-ai adus aproape și îngerii pe care mi i-ai dăruit, îți mulțumesc pentru clipele de liniște, acea liniște incredibilă din perioada de lockdown, când fiecare zi părea duminică, pentru acel flux ce a legat oamenii împreună( chiar dacă a fost cu frică, neputință și durere), îți mulțumesc că m-ai adus în viață la capătul tău, iată mai sunt câteva ore, îți mulțumesc pentru Mihai și toată familia mea. Îmi cer iertare că le-am adus tristețe și poate neliniște cu bolile mele, nu știu dacă am reușit să le dau și ceva bun în acest an.
Îți mulțumesc pentru speranța pe care am crescut-o între neputințe și durere, frică și incertitudine, îți mulțumesc pentru fiecare zi pe care am primit-o și pe care am învățat să o prețuiesc.
2020 ai fost un an cu examene grele, cu multă întoarcere spre interior, cu mai multă căutare de Dumnezeu. Din ține, aș vrea să păstrez speranța, credința, familia, oamenii dragi de mai apoape sau mai departe, aș vrea să păstrez liniștea din momentele de stat în interiorul meu, de după plâns și frică, de după zbatere și negare, Liniștea aceea în care auzi pe Dumnezeu. Vreau să păstrez răsărituri și apusuri de soare, vreau să păstrez limpezimea apelor și foșnetul frunzelor, câteva focuri la care m-a încălzit Mihai. Vreau să păstrez abia îmbobocita iubire pentru mine, să o cresc și să o pot duce. Vreau să păstrez din ține momentele în care am simțit că nu sunt singură. Vreau să păstrez căutarea Vieții pe care vreau să o trăiesc. Cea din acest moment.
2020 mi-ai pus în față lecțîi grele. Am pierdut oameni dragi, am plâns mult, m-am temut, m-am certat pe mine, m-am certat cu Dumnezeu, i-am cerut explicațîi, m-am disprețuit, m-am regăsit, m-am iertat cât am putut, am iertat. Fiecare moarte a cuiva drag sau cunoscut m-a cutremurat. Îmi este frică de moarte. Încă.
Prima care a plecat a fost Cristina. Încă plâng când mă gândesc. Apoi Diana, apoi oameni mai aproape sau mai departe.
Anul acesta am început lecțiile: cele în care să mă rup de trecut, să mă opresc din a trăi în trecut, de a căuta șabloanele și setările greșite. M-am pomenit într-un mare gol. Cine sunt eu? Am văzut cum stau agățată în șabloane pentru că nu știu să fiu altfel, pentru că am senzația că nu mai exist fără ele. Am descoperit că nu e așa de ușor să te redefinesti. Părea un fel de hocus pocus.:”nu mai vreau să fiu așa … rup asta și sunt cum vreau eu”. Ei bine, nu e chiar așa de simplu. Apasă… toate formatarile astea vechi. Am văzut o mulțime de limitări mentale ale mele. Inclusiv am realizat că e greu să crezi. Vine Iisus la ține și îți zice …” gata.. nu mai ai nici o boală”… și te pomeneșți în gol… cum să îi dai drumul bolii aleaia care te-a chinuit o viață, dar cu care te-ai identificat o viață.. cine eșți tu fără boală ta? Am văzut cât de agățată sunt de șabloanele acestea. Nu, nu e simplu. Nu e nici imposibil.
Când a plecat Cristina, m-am revoltat: avea atâta încredere că va fi mai bine cândva, avea planuri. Cum să o iei atât de tânăra? A plecat apoi și Diana, la fel de tânăra și la fel de frumoasă și plină de planuri și de viitor. Și Diana făcuse o mulțime de transformări interioare. M-am speriat, eu pentru mine, că nu există nimic care să te poată scoate din asta. Că tu nu poți face nimic, că nu este în putința ta cumva. Mi s-a zdruncinat mult încrederea și credința. 2020 ai luat atât de mulți oameni cu ține .. până și azi, tot aflu. A plecat Liviu, fără nici un fel de preaviz, că și Tavi… Fetele mele, au trăit agățate cumva de o proiecție în viitor, bolnavilor ni se spune să ne facem proiecte, să avem pentru ce să trăim. Liviu și Tavi au plecat brusc, între mii de proiecte și planuri… Tot ce am înțeles este că contează clipă această. Dacă este trăită cum îți dorești de fapt să o trăiești. Cum dorești depinde de ține. Ce te bucură depinde de tine. Însă fiecare clipă ar trebui să aibe bucuria ei. – Deocamdată spăl mult. Cu lacrimi. Și tot nu iese totul la lumina, tot e frică și teamă și neputință. Ți le las ție, 2020.
2020 ești un an în care prin boală și moarte învăț despre Viață. Învăț despre mine. Da…2020 ești anul care ai fost al meu pentru mine. Îți mulțumesc. Ești anul în care părul meu a albit, ești anul în care am îmbătrânit. Poate m-am mai înțelepțit. Ne vom despărți în curând. Tu cu toate darurile tale… le-am primit, le-am folosit, îți mulțumesc și acum ți le las înapoi. Poți păstra și cancerele și frică, și durerea și neputința,le-am spălat cu lacrimi multe. Ia și regretele mele, ia și neiertarea și ne iubirea, ia și durerea. Eu îmi iau mai departe speranța, pe Mihai, îmi iau familia întreagă alături și prietenii aproape, îmi iau liniștea, credința, iubirea și puterea ce le-am primit cadou și mulțumesc pentru ele, îmi iau bucuria și împlinirea. Îl iau pe Dumnezeu și merg înainte.
Nu plânge, 2020.. sau doar speli străzile și durerile și oamenii, speli virusul și păcatele noastre?