Wrocław - Orasul piticilor

După o după-masă înnorata (slavă Domnului! după atâtea zile de caniculă, am putut să lăsăm pe Blacky în mășină), petrecută în piscină, am ajuns la cea mai mare fântână arteziană. Lumina și culoarea te învăluie, îți iau mințile și te fac să uiți că este și apă pe acolo și te pomenești ud.

Am petrecut noaptea într-o parcare cuminte, dar într-un loc în care credem că a fost un simpozion sau o întâlnire anuală a Limaxilor. Ceva care m-a făcut să mă gândesc de mai multe ori dacă mai vreau să mă plimb noaptea.

Urmează una dintre cele mai frumoase plimbări. Într-un oraș plin de farmec, culoare și pitoresc, prin centrul minunat, cu clădiri refăcute identic că înainte de bombardamentele din cel de-al doilea război mondial, descoperim Krasnale..  piticii orașului. Vânătoarea lor este atât de captivantă, încât poți pierde ușor din vedere oamenii, clădirile. Ei sunt cei care aduc viață și bucurie în Wroclaw.

Prima statuie a unui pitic a apărut în 2001, în onoarea Alternativei Orange, o mișcare subterană anarhistă, fondată în 1981. Alternativă Orange organiza evenimente, picta forme de siridusi pe clădiri,  miliția le acoperea a două zi, iar cei din Alternativă le desenau iarăși. O formă pitorească de opoziție a poporului polonez la regimul comunist. După  ce a picat regimul comunist și apariția acestui prim pitic statuie, a început o adevărată invazie de pitici. Micile întreprinderi locale stau la coadă că să își facă câte un pitic reprezentativ pentru afacerea lor. Găsim de la pitici la bancă, la pitici hoți de prăjituri, de la pitic dormind în pat în față unui hotel, la pompieri și soldați. Varietatea de idei este încântătoare și surprinzătoare. Piticii aduc bucurie ochilor și minții, prin imaginația cu care sunt creați. Există hărți ale orașului cu piticii respectivi, dar, se spune, că apar în fiecare luna alții noi și inventarierea lor este mereu rămasă în urmă. Plin de turiști care vânează piticii, înarmați cu hărți și cu aparate foto, par să fie plecați în căutare de comori.

Bonus : Am prins o ploaie de vara de toată frumusețea în după-amiază Wroslawească. Am admirat, ascunși prin ganguri și prin porticuri de uși, oamenii care se uită la starea vremii sau la meteo și cară cu ei prin canicula copleșitoare…umbrela de ploaie. Erau destui. Slavă Domnului că erau destui și ca noi, adăpostiți pe lângă clădiri, aproape murați. Ploaie torențială, frumoasă, cu stropi deși și mari, cu tunete și zgomot, perdea de stropi prin care nu mai vedeai turnul și nici clădirile din depărtare. Ploaie rapidă, a apucat să facă câteva bălți, care apoi sclipeau in soare, dar în scurt timp s-au evaporat, s-au uscat pietrele, hainele și tot ce mai beneficiase de ploaie.

După ploaie, cu căldură ușor domolită, clădirile apar în culori vibrante, te fascinează prin îndrăzneală. Recomand să priviți ferestrele. Se dezvăluie adevărate povești. Oamenii sunt relaxați, prietenosi, non-conformiști.

 Îi văd că se agită să caute o parcare cu umbră. Ăștia vor iar să mă lase în mașină. Poate totuși nu găsesc.  Ghinion. Au zărit parcarea unei instituții, poate.  tocmai iese o mașină de sub un copac lăsat.  Recunosc, e bun locul. Urmează ritualul în care îmi pun apă multă în pahar. Am un pahar albastru care stă lângă volan. V-am mai spus, da? Apoi vasul cu boabe se deschide și se mută pe podea, în fața. Ies din mașină și uită să îmi ia și lesa. Lasă geamurile jos, apoi închid mașina și țin de geamuri. Îmi adresează tradiționalul “Pază și control”. Nu îmi vine să cred că ma lasă aici. Urma să mergem pe o insulă. Cum se vor descurcă fără mine?? Deja nu îi mai văd.  Protestez: cum să mă lăsăți aici? Latru, urlu, e nedrept. Scurtă pauză, apoi o iau de la început.

Incredibil: a apărut o femeie care se tot uită la mine. Eu continui lătratul. Opa…de ce pune asta mâna pe mașină??? Trage de geamuri, forțează ușile.  Nu o cunosc. Acum chiar sunt furios, cum îndrăznește să atingă pe Golf?? Latru, urlu, arăt dinții,  chiar mă  enervează. S-a depărtat puțin de mașină,  deci am păzit bine. O văd că se agită, dă dintr-o mână, una o ține la ureche și vorbește, habar nu am ce, că nu îi înțeleg limba. E mai agitată ca mine asta. Iar vine și trage de mașină…. Dar, în capătul parcări îi văd pe ai mei venind spre mine. Uraaaaa… mai am șanse.  Până la urmă activista asta mi-a salvat excursia pe insulă.

Dupa încercarea esuata de a-l lăsa pe Blacky în mașină, la umbră, am plecat, în aceeași formație de 2 și jumătate spre insule. Urma iarași să intrăm pe rând în catedrală și în orice ar mai fi fost de vizitat. Totuși, decât alte complicații cu activista ciudată care sunase dupa ajutoare ( noroc că avem obiceiul să observăm din apropiere reacțiile lui Blacky când plecăm și să așteptam nevăzuți momentul în care se liniștește), mai bine ieșit în formație completă, cu tot ce implică aceasta.

În Wroclaw sunt o mulțime de insule, legate între ele prin poduri de toate mărimile și formele. Insula principala este Ostrow Tumski ( deja am descoperit că aproape orice oraș are o insula a catedralei). Ceea ce m-a atins cu adevărat, nu a fost frumusețea catedralei ( este frumoasă), nu a fost linia caselor, nu au fost oamenii… au fost niște fotografii vechi, înrămate și puse pe niște case. În fotografii erau ruinele caselor de pe acele strazi, cred ca din locul in care fusesera fotografiate. Exact unde erau puse se putea recunoaște strada, statuile, bucăți din zidurile caselor. Văzusem asta și în catedrala. Dar aici, în lumina zilei, șocul era atât de mare. Fără să vezi fotografiile vechi, părea o zona frumoasă și nu ridică prea multe probleme. Când priveai în paralel fotografia și casele refăcute identic, simțeai toată povestea, toată istoria, durerea și speranța.

Îmi amintesc ceva asemănător, cred că, în Dubrovnic, și în alte zone în care a fost război. Antiteză între distrugere și refacere. Sau ruinele conservate. Sau sau … cu cât umbli mai mult cu atât se întrepătrund și se țese povestea.. omenirea palpită, trăiește, se bucură, se teme, moare și renaște …asemănător. Simți cumva universalitatea omenirii…