A fost o vacanță aparte: cea mai scurtă ca număr de kilometri, abia am trecut de 3000km, mașina a rămas cumva pe drum, am revenit acasă fără ea ( Doamne, acum am realizat “cât de simbiozați” suntem cu ea ..ca să nu zic “cât de dependenți” suntem de ea), cu cele mai multe contacte umane, cu cei mai mulți noi prieteni ( va salutăm pe fiecare și va îmbrățișăm, va mulțumim pentru că existăți și faceți viața mai frumoasă!) Este vacanța cea mai bogată în sentimente și trăiri, în bucuria de a descoperi oameni frumoși, peisaje frumoase, povești de viață.
Evident că la plecare aveam un traseu în minte, traseu lung, plin de chestii turistice luate de pe net, facebook sau Instagram( BTW am descoperit cum ne conduc astea viețile, idealurile, visurile. Mda. ) Vroiam o tură prin Ținutul Secuiesc, Neamț, Bucovina, Maramureș, Oaș, Banat, Oradea musai ( vreau să o văd de vreo 5 ani și nu apuc), Apuseni, neapărat Dumesti, Hunedoara, zona Hațeg, Cheile Nerei și întoarcere prin sud…. Cam o treime am făcut.
Am început vacanța cu aparatul foto de gât, vânători de peisaje și cadre.. prin culoarul Rucăr-Bran, Fundata, Sirnea, Măgura, Moeciu, Zărnești, ca apoi să o luăm spre Brașov la o întâlnire de suflet cu prietenii noștri constănțeni. O noapte dormită pe la Răcădău ( superbă zona, neașteptată osmoză între pădure și blocuri) și apoi fuga-fuga la Sfânta Ana, unde de fapt încep vacanțele. Este energia care te spală de conexiunile la to-do și te branșează la natură. Aici am cunoscut un grup de oameni faini și veseli, care ne-au sugerat următoarea noastră destinație: Borsec. Și dacă tot eram în plin ținut Secuiesc, pasul următor și logic a fost să plecăm să mai cunoaștem din minununile Ținutului. Da! Sunt datoare și cu 2020 de povestit pentru ca practic atunci am mers și am descoperit pentru prima dată diverse comori ascunse pe aici: curățenie, civilizație, altfel de obiceiuri.. Târgu Secuiesc, Miercurea Ciuc, Toplița și Borsec.
De aici am accelerat spre Durau, și ..am depus vacanța în mâna lui Dumnezeu. Pur și simplu. Și de aici toate au decurs altfel. Mănăstirea Durau, o zi caniculară pe malul Lacului Izvorul Muntelui, lac plin de peturi după viiturile ce tocmai trecuseră. Surpriza a venit într-o zi de vineri în care am urcat pe Vârful Toaca. ( in conditiile in care cu o zi inainte nu mai puteam sa mai folosesc articulatiile)
Într-o zi de sâmbătă am dat o fugă la Roman unde am primit o nouă bucurie: să îl vedem jucând pe Miki, nepotul nostru. Toată piesa am fost convinsă că el este personajul principal. Când am văzut diplomă primită am observat că era rol secundar. Încă avem suspiciuni. Într-o zi de duminică am fost prea copleșiți de căldură ca să facem orice și am sărit grațios peste toate ofertele de vizită și de recreere din Piatra Neamț, am decis să fie Mănăstirea Văratec și a fost. Mare, prea mare, nu am reușit să întrăm în intimități împreună, am fost niște turiști binecuvântați de Părintele de acolo, că doar stătusem și noi la Vecernie. De acolo am ales să dormim la Mănăstirea Agapia pe undeva. Și am dormit, păziți de căței și legănați de ploi.
Într-o zi de luni, am descoperit frumusețea frescelor din Agapia, am stat după poftă inimii și am privit perețîi și poveștile de pe ei, am colindat muzeul și am plecat, abia după ce am făcut o tură și în muzeul vivant de lângă mănăstire.
Din iubire față de mașina noastră, am făcut un ocol mare spre mănăstirea Sihla, trecând pe la mănăstirea Secu. Căutam ceva amintiri din copilărie, dar nu am găsit nimic. Doar ce m-am speriat când părintele căruia am vrut să îi dau pomelnicul nostru s-a gândit să separe vii de adormiți și să îi împartă în două cete. Și cum ei sunt de-a valma în sufletul meu, am cerut rapid pomelnicul înapoi și am plecat cu el împăturit cu toți împreună. Prea ne-am săturat de împărțirile asta…. buni-răi, vaccinați-nevaccinati și tot așa de te ia cu capul.
Cu pomelnicul salvat și integritatea inimii deodată cu el, am urcat prin pădurea magică spre mănăsirea Sihla. Era ca la apus, într-o zi de luni. Mihai se bucura și zicea că își amintește din altă plimbare a noastră acolo, eu eram mai rezervată, cu inima încă pompată cu adrenalina pomelnicului. Când am început să coborâm spre clopotniță s-a limpezit și la mine amintirea cât de cât. În arcul mare al clopotniței ne aștepta o vulpe linisitită, ca un paznic de poartă ce nu se impresionează de nimic. Și în acea zi de luni, am pășit spre o altă dimensiune a vacanței. Cu o învoire de o zi,- în care s-a trecut la rafting și întâlniri cu prieteni și cei dragi, revăzut Vatra Dornei așa o fugă ca un vis – am rămas mai bine de 8 zile la Mănăstire.
După care a urmat un parcurs de stări și trăiri și alte mănăstiri: Sihăstria, Neamț, Petru Vodă, Rarău și Sihăstria Rarăului. Zilele nu au mai avut nume, și nici aparatul foto nu a mai avut de muncă, caietul meu a așteptat și el cuminte timpul în care să se regăsească cu cerneala, telefonul nu a mai avut sens, decât pentru ceva poze furate pentru fixarea de stări, cam totul a intrat în altă dimensiune și vibrație.
Chiar și o fugă la Suceava cu o plimbare prin mulțimea încântată de Sebările Cetații de Scaun, prin muzica revărsată și mirosul scoicilor lui Scărlătescu, tot nu au schimbat starea. Continuarea ca un crescendo a fost la Mănăstirile Sihăstria Dragomirnei și la Dragomirna, cu tot ce s-a petrecut în acele zile.
La Putna am ajuns când încă era multă lume și nu avea cum să fie o continuare a ceea ce am trăit la Dragomirna. Sihăstria Putnei nu a fost pentru noi de această dată. Ne doream de multă vreme să ajungem acolo, dar time-ingul a fost cam prost. Uneori când te duci cu așteptări, nu primești mai nimic.
După aceasta am declarat ziua lui Mihai și ne-am dat pe cea mai lungă tiroliana din țară, în pasul Palma. Am primit și bonus o furtună mai ceva ca cea de la Sihăstria, asta având și garnitură de grindină, ceea ce ne-a făcut să stăm grupați și cu ochii pe mașina noastră ce era sus în ploaie. Tot apă de ploaie s-au făcut și planurile noastre de a merge cu caii în următoarea zi… compensator am prins o vizită între 2-3 ploi la Moldovița și apoi la Sucevița.
Se știe, în caz de răcire fugim la Vama, unde stăm până se vede iar soarele și ne iau fiorii de plecare spre munte. Un popas de o noapte pe TransRarau a readus aparatul foto pe trepied și a alungat orice semn de frig. Și așa cu bucuria în suflet și portiera mașinii iarăși reparată am ajuns la Poiana Stampei, unde Tinovul mare ne-a făcut să ne dăm seama cât de puțin prețuim liniștea și cât de mare este poluarea fonică, precum și că pădurile nu sunt eterne și că ar fi bine să ne bucurăm de ele, cât nu pleacă la ceas de seară, pe furiș spre alte lumi.
Ciocănești, satul muzeu ne-a ținut cu ochii pe case și pe modelele lor, ne-a bucurat că există, iar apă Bistriței aurii este mereu o mare încântare. Și uite așa, pas cu pas, ne-am regrupat pe seară în Pasul Prislop, cât să vedem cum se strâng tarabele și boxele după Hora de la Prislop, o întrecere între Bucovina și Maramureș. Atât de uluiți am fost atât de balmos, deliciu perfid, bombă cu ceas, cât și de mizeria rămasă în urmă acestei întâlniri, încât am rămas să vedem și la lumina zilei zona. Și iarăși era luni, și dacă era luni era de mers înapoi în ani și de revăzut sau văzut Cascada Cailor. S-a încercat un arc peste timp, dar nu a ieșit mare lucru, dat fiind multitudinea de oameni. Atunci, când am fost prima dată eram 8 oameni cu totul. Pe tot muntele. Cascada este frumoasă și , în august, lumina vine pe ea puțin pe la ora 13:30-14:30. Diferența ar fi că înainte o cucereai acum o bifezi.
Am trecut mai departe cu descoperitul spre Mănăstirea Moisei, o bijuterie în lucru, în care descoperim pictura pe pereții de lemn din bisericuța veche, biserica mare ca un templu grecesc, imensă că spațiu și totuși așa de intimă, plecăm încântați mai departe, băgăm chiar o linie rapidă și dreapta spre Vișeu de sus. Visam în mintea mea să dormim chiar lângă Gara Mocanitei că să prindem totuși bilete și noi. și pentru că lunea, visele se îndeplinesc…așa a fost. Am dormit în parcarea gării ,în miros de locomotive, am rezolvat cu afumarea pe următorii ani și ne-am pus la păstrare forever, zgomotul de fond a fost tot de locomotive puse la treaba. Interesant totul. Ca și călătoria cu mocănița, un fel de CFR mai îngust. Nu suntem deciși dacă am descoperit sau am bifat. Încă mai studiem. Oricum de acolo ne-am clătit ochii( ca după ploaia pe care am admirat-o toată dimineață din mocănița) cu Ieud. Evident, că atunci când nu ai habar ce se caută și ce e la modă, te duci și tu la plezneala, vezi și tu un afiș, te duci și vezi..îți place și pleci așa cumva…încântat, după ce vezi o biserica veche de lemn, cu o lespede imensă în față, adusă de Pintea Haiducul în spate, împreună cu biserica și oamenii, biserică – acum aflată într-un cimitir senin. Ajungi mai încolo la mănăstirea Botiza unde Dumnezeu îți zugrăvește un curcubeu dublu, ca răsplată a faptului că ești. Și, copleșit de frumusețe, rămâi într-o fâneața și privești norii roz, adulmeci și tragi adânc mirosul de fan, asculți păsările și liniștea, auzi departe în vale un câine și totul e din altă lume. Și a fost și marți.
După o dimineață minunată în fâneață, plecăm spre Bârsana, unde constatăm că am uitat multe, că doar mai fusesem. Biserica mare ne lasă fără glas, când îi vedem pictura. Glasul ne revine când îmi dau seama că parcă frescele nu sunt chiar în ordinea ce o știu eu și mai ales când încerc să citesc numele lor în alfabetul chirilic. Mda… trandafirii au și spini. Ieșim într-o curte suprasaturată de turiști și ne refugiem în muzeul mănăstirii, care îmi da de gândit când văd icoane foarte vechi de la o biserica numită Bârsana. Și pentru că luasem deja un perdaf dublu că pozez patrimonial național și că nu e voie …nu am mai întrebat nimic, am investit 4 lei într-un pliant și am aflat că există și o biserică veche în mijlocul satului. Și uite așa, într-o zi de miercuri, începem să aflăm, ca deobicei – din întâmplare, de bisericile maramureșene Unesco. Pe lângă care trecusem. Dar măcar pe asta am prins-o și nu am mai lăsat-o din mâna. De acolo, cu lista în mâna, am plecat spre Budești.. și ne-am rătăcit la o biserica nesemnificativă și închisă, dintr-un sat conex. Și uite așa miercuri seară vine cu surpriză ei, cazarea într-o casă tradițională maramureșeană.
Și era joi dimineață, când ne-am trezit în camera cu cergi, cu țoluri și ștergare, vis a vis de vâltoare și batoză, și ne-am dus la Târgu Ocna și am prins chiar ziua de târg, în care târg vezi de toate, dar cel mai mult îmi doream să văd iile și cămeșele, și fustele și pentru că și joia se îndeplinesc dorințele secrete, o femeie m-a îmbrăcat cu o ie cusută fin și migălit, cu o fustă creată și am căpătat imediat și basma și brusc am devenit alta, feminină și copleșită. O altă femeie mi-a arătat tot ce muncea ea , la războiul de țesut, și ștergare și cămeșe și pieptare, și firul de lână cum se toarce și pas cu pas m-am pomenit cum curiozitatea se toarce în bucurie și lasă gust de rădăcini, de eternitate și de feminitate. Și ca să fie totul închegat, am ajuns să vedem și piua în care se face stofa din lână, și bătaia piuei a început să se confunde cu bătaia inimii. Că nu am mai prins biserica din Budești deschisă nu ne-a mâhnit, ci doar ne-a lăsat firul înafara țesăturii pentru a-l reînnoda curând. Și joia ne-a dus până la Baia mare, oraș cochet și drăguț, cel puțin în centrul vechi, oraș ce ne așteaptă dată viitoare să ne farmece de tot.
Și era o vineri dimineață când pe GPS scria Dumesti. Dar după un telefon, și 4 ore de drum eram pe la Sovata, luând de la dezmembrări o cutie de viteze pentru Golf. Credeți cumva, ca și mine, că e o chestie decentă, poate cât o cutie de pantofi și care va sta liniștită pe preș în dreapta?? Ei bine, ne înșelăm toți! E o chestie mare cât o jumătate de motor, care nu încape pe nicăieri, lasă să curgă și ulei din ea…în fine… un întreg balamuc. Și iar era o zi cu ploi și am dormit lângă Canionul de Sare să auzim cum crapă sarea sub ploaie..
Și era o zi de sâmbătă, când am urcat să vedem Tinovul Fântână Brazilor, cu liniște și soare. Și l-am văzut și ne-am încântat. Și așa încântați am plimbat cutia de viteze până la Brașov, și i-am dat pizza de la Nonna și tiramisu și alte bunătăți, că să ne ducă până seară la prietenii nostri la Moreni.
Și într-o zi de marți am plecat la București cu altă mașină. Golful a rămas să se odihnească puțin, la Spa, la Paul din Moreni.
Cam asta a fost vara noastră, nouă, diferită, încărcată, cu mulți prieteni noi, cu multe bucurii și Dumnezeu!
