Vacanța 2015: 10.072 km, 54 zile. O vacanță frumoasă, poate cea mai frumoasă de până acum. Pentru că a fost o vacanță activă. Am depășit faza de vacanță-autocar.
Privesc pozele postate de pe telefon și realizez cât de lungă a fost vacanța asta. A fost o vacanță intensă. Poate că intensitatea ei a fost dată de sperietura medicala cu care am plecat în ea. Sau poate că a fost accentuată de una din lecturile de vacanță “ Pavilionul canceroşilor” – de Alexandr Soljenitin. Cartea m-a cutremurat, deși m-am intersectat cu această boală de multe ori.
Bunica mea, Maia, o femeie care nu se plângea de nimic, fiind prin definiție puternică, a dus-o pe picioare și a primit diagnosticul în ultimul moment. Eram mică atunci și în 3 zile am rămas fără bunică. Am aflat că este o boală tăcută.
Am regăsit-o apoi la alt bunic, în forma ei de metastază osoasă, tot tăcută și perfidă, acum însă smulgând gemete de durere și pe omul iubit în câteva luni.
Apoi am revăzut-o la verișoarele tatei, la fel. Însă aici am văzut lupta pentru fiecare zi în plus, am văzut operații și alte operații, am văzut efectele chimioterapiei, am văzut speranța și disperarea.
Am reîntâlnit-o la o buna prietenă de familie și iarași am văzut lupta până la ultima suflare, am văzut declinul și suferinta. Am regăsit-o apoi la un unchi al meu, și am văzut cum i-a luat respirația și viața în câteva luni.
Am văzut-o instalată în altă mătușă a mea, atât de repede actionând că nici nu am înteles ce se petrece.. Am văzut-o și pe o foaie de hărtie care purta numele meu, dar mă gândesc că era o eroare.
Oricum una peste alta, am trăit intens vacanța, pentru ca nu știu câte vor mai fi, și pentru că știu că viața trece pe lângă noi, și că doar de noi depinde dacă viața va trece prin noi sau peste noi.

Puțin mai detaliat 2015. În țară am trecut pe la Sâmbăta, apoi am vrut să vedem și  noi cascada Lolaia. Frumoasă cascadă. Frumoase locuri. Deja am lansat o tradiție cu plecarea prin Slovenia. Nu puteam să ratăm întâlnirea cu Elena și Marius, măcar așa puțin să ne întretăiem drumurile. Apoi Bledul și Kranjska Gora. Continuăm cu nordul Italiei sperând că măcar de această dată să vedem și noi Dolomiții. Cam mereu am prins norii joși, ploi și … am admirat munții în panourile publicitare, că doar ele nu erau acoperite de nori. Și da!, după o zi sau două am început să vedem și Dolomiții. Așteptarea a meritat. Val di Fassa, San Pelegrino, Passo Manghen, Col di Rocca, Lago di Fedaia, Marmolada, Canazei, Lago di Carezza, Passo di Lavaze, Lago di Garda ( de dată această pe celălalt sens, față de 2010, nu atât de spectaculos pentru mine, pentru că nu eram chiar aproape de apă, interesant este când coborî pe partea stânga a lacului și urci pe dreapta), Lago Como, Lago Maggiore, Monte Cervino cu ascensiunea ( nu perpedes, ci cu telecabina la 3480m), apoi Monte Blanco, văzut de jos de tot (  nu vă imaginați cine știe ce).

În Dolomiți, ieșind din faza autocar, am îndrăznit să ne luăm și noi după alte persoane : am urcat pe un munte cu telecabina, după care ….  mda. Era cât pe ce să mă ucidă Mihai. Erau 3 variante de drum de întoarcere, cu grade de dificultate diferite. Nor pe munte. Eram deciși să coborâm pe jos. Eu aleg, biensur, varianta cea mai simplă. Mihai, analizează, se uită în jur, apoi îmi arată varianta 3, traseul cel mai greu. Și vine cu un argument științific : doar pe acolo se poate vedea ceva din peisaj, restul versanților fiind în nor. Argumentez că nu o să fac față…. Nu ține. Urmează 8 ore de coborâre ( timpul estimat de fapt era de 2-3 ore, deh un performer că mine …are nevoie de timp să se desfășoare), trecem prin situații interesante, cel puțin inedite : gen mers pe stânci și ținut de lanțuri( zona asta a apărut evident, după ce am crezut că am terminat coborârea grea), sărit peste o prăvălitură de stâncă. Cu Blacky în brațe, în timp ce se ținea ( Mihai, nu eu) de lanț, apoi tot așa coborât pe scări metalice, gen pompieri cu câinele în brațe și alte de astea. Când am ajuns în parcare, deja tremuram din toate încheieturile și mă întrebam dacă nu era mai simplu să îmi zică că s-a săturat să mai fie cu mine.

Urmează Franța : cu Verdon, lacuri, chei, locuri minunate prin Provence, lavandă  deja culeasă, (dar tot am găsit câteva și pentru noi – lavanda se culege mecanic și capetele rândurilor nu sunt tăiate), San Raphael ( am găsit un loc parțial bun, adică super pe timpul zilei, dar ceva mai nesigur noaptea – zona frecventată de dubioși), Coasta de Azur, Les Calanques, Camargue, Collioure, Saint Cyprien. Vroiam să vedem munții Pirinei ( eu rămăsesem cu o impresie foarte frumoasă despre ei din puținul pe care îl văzusem în prima mea excursie la Barcelona), dar fiind atât de aproape de Spania, nu ne-am putut refuza o mică incursiune într-o locație de suflet a noastră  ( Cadaques). Evident că zilele acestea neplanificate în nici un fel – au fost bucurie maximă. Am reperat un loc de parcare peste noapte, de ne invidiau până și cei din vile. La următoarea noastră descindere, în 2017,  aveam să găsim un mare semn de parcarea interzisă acolo (dar am compensat cu parcarea hotelului).  Pirineii ne-au încântat, cu piscuri și peisaje uluitoare, cu lacuri și sate pitorești, cu ape limpezi și cascade.  În munți, aveam să descoperim că putem să facem baie în râuri cu apă rece-rece, câteva grade acolo așa, apă de ghețar. Regăsim oceanul cu bucuria, cu ritmul și puterea sa. Și Biarritz-ul de care mă îndrăgostisem mai demult. Peripeția nu se oprește aici. În sfârșit ajungem să vedem peștera pe care o descoperisem inițial pe Pinterest, și apoi căutasem despre ea pe net : Goufre de Padirac. Însă mai vedem pe drum încă câteva locații speciale : Cahors, cu un pod minunat peste un râu, Rocamadour cu un castel și un sat aruncat pe un versant abrupt. În drum spre casă, am străbătut Franța prin centrul ei, pentru a ajunge la Annecy și de acolo la Chamonix ( locul preferat pentru escalada). O alergătură rapidă prin Elveția (am prins vreme bună de dată această) și apoi fuga-fuga pe autostrăzi…că gata vacanță. Aceasta ar fi povestea pe scurt.